E cert că ministrul agriculturii a căzut într-o capcană. I-a auzit pe profesioniștii zgomotului inflaționist, care, fiind la ora prezicerilor de toamnă, ne amenințau cu scumpiri la alimente cu 30-40 la sută, și s-a repezit să-i combată. Așa că a luat microfonul și ne-a asigurat – într-o intervenție televizată – că alimentele nu se vor scumpi cu 30-40 la sută, ci doar cu… 10 la sută. A doua zi și-a normalizat însă discursul.
Desigur, scumpirea alimentelor cu numai 10 la sută ar fi mai puțin alarmantă. Dar, în esență, ar fi tot o scumpire alarmantă. Noroc că niciun fel de calcul nu duce către un nivel atât de ridicat. Și nici nu ar avea cum să ducă. Atât timp cât salariile bugetarilor rămân ciuntite cu 25 la sută, iar pensiile sunt înghețate, fenomenul contaminând și câștigurile salariale în firmele private, consumul nu-și va lua avânt. Iar la o cerere încă restrânsă un salt periculos al prețurilor nu va avea loc în România.
Recent, INS a publicat inflația pe septembrie. Cu o rată pe 12 luni, septembrie 2010 față de septembrie 2009, de 7,77 la sută, România continuă să fie țara cu inflația cea mai mare din Uniunea Europeană. Indicator asociat în chip îngrijorător cu un altul, tot recent publicat: cel mai mic PIB pe locuitor din Uniunea Europeană. Mai mult de atât nici nu cred că ar suporta puterea de cumpărare în România.
Am scris, în titlu, scumpiri de toamnă, în contrast cu un alt titlu pe care l-am văzut recent într-o revistă: “Scumpiri de criză”. Să fie limpede, nu criza ne aduce unele scumpiri la alimente, ci toamna. Dacă, zilele trecute, statistica a comunicat unele scumpiri la produsele alimentare – cu 3,67 la sută la legume, cu 4,66 la sută la ulei și cu 5,89 la ouă – nu criza e cauza, ci toamna. Mai ales că nu s-au scumpit nici carnea, nici fructele, nici untul. De unde atunci creșteri de prețuri cu 10 la sută?
Sigur, faptul că inflația nu se duce atât de sus cât ar vrea prezicătorii de profesie nu înseamnă că economia merge bine. Suntem încă în recesiune. și nu avem vreo șansă ca, în acest an, să trecem pe creștere economică plus. Inflația ne poate spune multe despre puterea de cumpărare a populației, dar nu și despre puterea economiei. Așadar, să nu confundăm efectele cu cauzele. Pentru că atât veniturile, cât și prețurile nu sunt decât instrumente cu care se ia temperatura în economie. Ambele termometre măsoară efecte: veniturile indică până la ce cote se poate urca plata muncii; în același timp, prețurile arată valoarea pe care piețele o recunosc rezultatelor muncii, fie ele bunuri economice, fie servicii. Veniturile vor face față prețurilor numai atunci când vor fi rodul unei munci competitive, orientate cu fața către piață. Dar, fiind încă reduse, vor continua să tragă prețurile înapoi.
Chiar și cantitatea de muncă e o iluzie. Cui i-ar folosi să fie mutați munți dintr-un loc în altul dacă treaba asta nu și-ar găsi, pe piață, o nevoie și un preț bun?! Mai mult chiar: dacă pe piață nu s-ar ivi atât de mulți cumpărători, care să poată plăti acest preț bun, încât treaba în cauză să fie rentabilă, ce să faci cu producția obținută? Suma încasată din vânzări trebuie să fie mai mare decât suma cheltuită în producție. Problema este că produselor noastre le lipsește, cu deosebire, tocmai partea cea mai bine plătită în comerțul internațional: contribuția creativității. Și atunci, unde-i avantajul nostru competitiv? Sau pe un alt plan: cel al investițiilor străine. Unde-i avantajul comparativ al salariului mediu de numai 300 de euro pe lună? Și iată cum tot eșafodajul vechii teorii se năruie. Competitivitatea cere competență! Iar competența se afirmă numai în condițiile în care munca este motivată, material și moral.
În prim-plan se află, acum, avantajul competitiv. Iar ca să ajungem aici e nevoie de alte structuri economice.
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.