Opinie Adrian Vasilescu: Testul restructurării între iluzie și realitate

A doua zi după Sfânta Maria, pe 16 august, vom afla de la INS nivelul PIB-ului din trimestrul al doilea. Până atunci, în față doar cu rezultatele din trimestrul întâi, continuăm să ne întrebăm cum vom încheia acest an. Un lucru e cert. România are nevoie, în 2011 și în anii viitori, de creșteri mari.

Mari… dar nu ca în anii 2005-2008, când au fost făcute salturi acrobatice peste PIB-ul potențial. Acum, optând pentru un semn egal în creșterea economică – între ce vrem și ce putem – România tinde să-și asigure încă un echilibru, cel bugetar, ca să nu mai fie obligată să împartă venituri mici la cerințe mari. Dacă în acest an vom avea mai mult PIB, vor fi mai mulți bani și la buget, fiindcă vor crește în serie veniturile obținute din trei surse importante: taxa pe valoarea adăugată, impozitele pe salarii și impozitele pe profit. Condiția fiind o dublă restructurare: a economiei reale și a economiei bugetare.

Am putea avea, în schimb, șomaj în creștere? Exclus. Sigur, s-ar putea să auzim voci care să susțină că rata șomajului ar putea urca nepermis de mult din cauza restructurărilor. Dar va fi tocmai invers: restructurarea ar aduce mai multe locuri de muncă și, deci, mai puțin șomaj. Dacă bineînțeles vom ieși din capcana confuziei între disponibilizări de personal și restructurare. Căci în prea multe cazuri, în acești ani de criză, nenumărate companii au disponibilizat personal pentru a obține productivitate mai mare având iluzia că au făcut restructurare. Deși, de fapt, n-au făcut decât un surogat de restructurare. Iar valoarea adăugată a tot scăzut, vechile structuri etalându-și neputința.

Problema este că România are, în economia reală, două tipuri de companii: cu capital de stat și cu capital privat. De aici ideea, complet greșită, că restructurările celor două tipuri de companii constituie probleme absolut diferite. Adevărul este că și unele și altele ar trebui să fie restructurate și rebotezate în același bazin: cel al economiei de piață. Guvernul n-are de ce să-și asume alte prerogative în afara restructurării piețelor de producție, de consum și de capital, în condiții concurențiale.

Ce vrem noi e limpede: mai mult PIB, care să ne aducă mai multă bunăstare. Ce trebuie să dăm în schimb? Faptul că această întrebare este însoțită de prea multe prejudecăți, temeri și emoții face să întârzie nepermis de mult ori să fie ambiguu răspunsul așteptat: creșterea calității restructurării în contextul dictat de problemele globale. Criza actuală, care a cuprins spații ample pe planetă, a scos în evidență numeroase carențe ale globalizării, fără să infirme însă economia globală ca realitate dominantă a lumii de azi. Din această perspectivă, fiecare țară trebuie să vizeze excelența în practica sa macroeconomică. Dreptul de a greși nu mai există. Așadar, n-avem decât să devenim performanți, să avem stabilitate internă, politică și economică, să devenim competitivi, să asigurăm o creștere economică sănătoasă dacă vrem să fim luați în calcul în sistemul economiei globale.