Ne despărțim de 2010: al doilea an consecutiv de creștere economică negativă; al doilea an de reaprindere a inflației; și al nu știu câtelea an în care ne-am lovit, în economie, de ineficiență, de productivitate anemică, de arierate și de pierderi. Sintetizând, pot spune că încheiem un an în care necazurile s-au înmulțit: recesiune, șomaj, lefuri tăiate, prime suspendate, TVA suplimentat cu 5 procente, credite tot mai greu de obținut. Și o speranță spulberată: că am putea folosi criza pentru a grăbi reformele structurale. N-am folosit-o.
Acum, timpul de muncă pentru 2010 a cam expirat. În contul anului pe care îl încheiem nu mai e nimic de înregistrat: nici valoare adăugată, nici reduceri de pierderi ori de deficite. Urmează Crăciunul, apoi Anul Nou și, mai departe, la începutul lui 2011, Sfântul Ion. Timp de petrecere. Așa-i tradiția, așa e în firea lucrurilor. Poate că însă, privind înapoi, la anul ce trece, și privind înainte, la anul ce vine, ne vom face timp și pentru a reflecta la ce n-am făcut și la ce avem de făcut. Restructurările care n-au fost făcute ne-ar fi putut aduce performanțe certe, începând cu reducerea substanțială a deficitului public, a inflației și șomajului, dar ajungând la creșterea productivității și a eficienței, la disciplină contractuală, fiscală și salarială.
Am văzut: problema e grea. Dar va fi tot mai grea dacă vor interveni alte amânări. Vremea pentru o succesiune firească a etapelor restructurării s-a epuizat. România are nevoie, acum, de mecanisme de piață specifice unor acțiuni în forță, care să blocheze motoarele neperformante din economia noastră și, în același timp, să mobilizeze resursele de care dispunem pentru a asigura buna funcționare a motoarelor performante. Numai așa va fi asigurată formarea unei mase critice de schimbare, care să ducă la un raport normal între câștigurile și pierderile din economie, desigur favorabil celor dintâi.
Cum am putea ajunge aici? Întâi și întâi învățând că niciun motiv – nici politic, nici social și nici electoral – nu justifică să fie aruncați bani în găurile negre ale economiei; ori să fie finanțată incompetența managerială, organizarea rudimentară a muncii, comercializarea mărfurilor la întâmplare. Un astfel de climat nociv nu poate fi perpetuat fără să plătim scump. Mai ales că vine un an greu, 2011, în care România va avea nevoie de un avânt economic sănătos, bazat pe mai multă eficiență și pe mai puțină risipă.
Ce ne descurajează? Trecutul… Faptul că, ani la rând, clasa politică din România nu a reușit să articuleze un set viabil de programe macroeconomice și structurale. Iar când a avut astfel de programe nu le-a dus la bun sfârșit. Preocupați excesiv de statul social, nici politicienii, nici sindicatele, nici societatea nu au înțeles multă vreme că securitatea socială nu este posibilă fără protejarea economiei, îndeosebi prin expansiunea mecanismelor de piață. Am acceptat în schimb risipa în industrie, asociată cu indiferența față de competitivitate, ambele extrem de nocive, fiindcă închid canalele creșterii profitului.
Motivul invocat deseori a fost că nu avem resurse. Dar multe țări care sunt cu mult înaintea noastră n-au resurse. Țările care au ieșit deja din recesiune au tras însă cu dinții să-și ridice performanța, să obțină creșteri pe verticală, bazate pe productivitate și eficiență, principala resursă fiind organizarea rațională a producției și a muncii. Sigur, au și ele necazuri, au deficite și datorii publice. Dar, spre deosebire de noi, cele mai multe dintre aceste țări și-au făcut o evaluare corectă și fără prejudecăți a stării economiei, au aplicat măsuri coerente și într-un ritm susținut pentru corectarea evoluțiilor nefavorabile, asigurându-și înscrierea într-un ciclu de creștere sănătoasă și de durată. De ce alții pot și noi nu?
Ca să ieșim din această dilemă vom avea nevoie de un temperament sănătos: de logica și curajul de a înfrunta problemele cele mai dificile. Mai ales că România nu e cruțată încă de loviturile crizei globale.
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.