Ni s-a părut tuturor, în decembrie ’89, că trăim un moment de ușurare. N-am avut însă răgazul să ne bucurăm prea mult timp de aerul proaspăt și tare al unei dimineți cu care noi nu eram deprinși. Au început imediat întrebările. Și problemele. Multe, dramatice, dureroase. Erau multe întrebări și puține răspunsuri. Erau multe probleme și puține soluții.
Au trecut, de atunci, 22 de ani. Au fost ani atât de tumultuoși, atât de grei și atât de importanți încât, astăzi, dacă privim înapoi, vom desprinde lecții grele de istorie. Mai cu seamă că vremurile noi au dat continuu pe față toate rănile societății. Adunate în zeci de ani înainte de decembrie ’89. Zgândărite, de cele mai multe ori cu duritate, au provocat dureri. Iar alinarea, un timp, era căutată numai “sus”. Oamenii n-aveau obișnuința să privească în ei și să caute acolo soluții. O așteptau de la autorități în vreme ce anii se derulau unul după altul surprinzându-i cu adevăruri nu tocmai lesne de acceptat de către societatea românească: economie de piață, deschideri către lume, capitalism.
Dar timpul, care trecea repede, nu mai era doar o idee ce leagă zile, săptămâni, luni, ani. Calendarul. Tot rupând foi din calendar, una după alta, oamenii încercau să înțeleagă timpul care trecea. Separând timpul pierdut de timpul câștigat. Eminescu definea timpul ca o idee ce leagă faptă de faptă. Adunând faptele – bune sau rele, folositoare sau nefolositoare, raționale sau iraționale, bine gândite sau haotice -, oamenii încercau să obțină măsura exactă a timpului care trece. Rămânea în urmă, fără să fie dat uitării, timpul comunismului. Consum sugrumat. Magazine goale. Cozi ce se întindeau de la un capăt la altul al țării. Dovadă că regimul comunist, obsedat de cantitatea producției, dar nu și de calitate, era incapabil să valorifice în așa fel resursele încât să satisfacă nevoile oamenilor. Se formase un cerc vicios.
Deși “omului nou”, prefigurat de ideologia comunistă, i se alesese ca destin eroismul în muncă, reprimarea poftei lui de consum a făcut ca “lumea comunistă” să nu fie în stare să înzestreze munca și cu eficiența aducătoare de bunăstare. Urmarea a fost dramatică: țările din “zonă” s-au plasat cu mult în urma “lumii capitaliste” atât în ceea ce privește productivitatea, cât și în sfera progresului tehnologic, iar România se plasa în urma multora dintre țările comuniste. Economia de comandă nu le-a adus muncitorilor prosperitatea râvnită.
Și asta pentru că, singură, ideologia comunistă nu avea cum să stăvilească “influența corosivă a societății de consum”. Ar fi fost nevoie de valută multă, de informații scumpe, de tehnologii avansate, la care nu se putea ajunge decât în condiții de piață. În lipsa lor, comunismul a plantat, la granițele cu “Occidentul decadent”, câini polițiști și turnuri de pază. Așa am ajuns, în anii ’80, la începutul lor, ca aici, la noi acasă, să suferim o înfrângere dramatică. România a intrat în încetare de plăți. Era pentru a doua oară, în istorie, când țara noastră înceta plățile. Prima dată a fost în 1932, în timpul Marii Depresii. În 1982 încetarea plăților a fost provocată de criza economiei de comandă. Și astfel s-a ajuns ca piețele internaționale de capital să ne alunge de la masa lor pentru 15 ani.
Fără ca românii să afle ce li s-a întâmplat și fără ca în țară să se scoată vreo vorbă despre acest deznodământ dramatic.
Schimbarea politică, de acum 22 de ani, nu avea cum să producă și ieșirea din această capcană a economiei de comandă. Prima condiție era să vrem. Urmată imediat de alta: să punem mai mulți cărbuni noi în locomotiva economiei. Apoi, era nevoie și de câteva fortifiante noi: mai multă muncă, mai multă competență și concurență la sânge.
Anii ’90 au fost marcați de un adevăr amar. Acela că, pe măsură ce erau vindecate răni vechi, se deschideau altele noi. Și mai dureroase. O ștafetă ce a generat confuzii, neîncredere, fatalism. Dacă, vreme îndelungată, și economia, și populația au bâjbâit printr-un tunel la capătul căruia nu se vedea lumina așteptată, cauza-cauzelor n-a fost alta decât întârzierea reformelor structurale absolut inevitabile pentru buna funcționare a pieței.
Din 2000, abia, au început să fie ambalate ceva mai puternic motoarele economiei. Societatea românească, învățată cu stagnarea, a sesizat greu că se mișcă într-adevăr ceva în economia noastră. Un timp. Apoi s-a convins că într-adevăr ceva se mișcă. Și iată că schimbările economice au devenit vizibile. După care a venit criza.
A fost neșansa noastră. Și astfel, bunăstarea atât de mult dorită continuă să fie un vis. Și vis va fi cât timp societatea noastră nu va găsi cheia organizării economiei în vreme de criză. Înainte de a învinge criza.
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.