Opinie Adrian Vasilescu: Trecătoarele iluzii

În România de dinainte de criză, nevoia de bani creștea fără nicio limită. Visam autostrăzi, drumuri, canalizări, infrastructură energetică și multe altele. Dar nicăieri și niciodată, nici măcar în țările bogate, banii nu vin după nevoi. “Banii vin de la pădure, din topor și din secure” sună versurile unui cântec străvechi pe care și-l mai amintesc încă țăranii de prin satele ardelene. De fapt, vin din muncă performantă. Și totuși, deși munca țării nu era performantă, un fapt ciudat s-a petrecut în România: din afara țării au început să vină bani în valuri. Valută. Intrarea în NATO și apropierea aderării la Uniunea Europeană făcuse țara atractivă pentru bănci și pentru fondurile de investiții în căutare de oportunități. La care s-au adăugat și banii trimiși acasă de românii plecați în lume. Sumele – adunate din nenumărate surse – erau de-a dreptul impresionante: 11 miliarde de euro în 2005; 17 miliarde în 2006; 18,9 miliarde în 2007; 16,7 miliarde în 2008. O medie anuală de aproape 17 miliarde de euro. Bani mulți, foarte mulți.

Era însă societatea românească pregătită să gospodărească bine acești bani? Nu, nu era. Și nu au fost bine folosiți. A crescut consumul, au crescut investițiile în consum, a făcut explozie piața imobiliară, dar oferta de bunuri fabricate în țară și de servicii se mișca încet. Fiindcă țara consuma mai mult decât producea, iluziile au luat-o înaintea realităților. Băncile, instituțiile financiare, companiile de servicii au început să-și imagineze că din speculații pot fi scoși mai mulți bani decât din muncă și din economisire. Iar o parte a populației, cu acces la credite bancare, ajunsese să creadă că nu toate drumurile către dezvoltare trec prin eficiență economică.

Ce s-a schimbat după 2008? Lumea a intrat în criză și afluxul de bani veniți din afara țării s-a oprit. A fost un test care ne-a arătat cât de dependenți eram de banii veniți de afară. PIB-ul și-a impus imediat tendința către creșteri negative. Recesiunea s-a instaurat în România pentru opt trimestre. Iar ieșirea din recesiune, în 2011, nu a avut încă vreme să producă efecte benefice. Vom avea nevoie, timp de câțiva ani buni de aici înainte, de un ritm mai mare al creșterii economice. Și de grăbirea restructurărilor. Căci fără restructurări duse până la capăt – în economia reală întâi și întâi, unde se află cheia problemei – creșterea PIB-ului s-ar putea poticni.

După criză însă, filmul nu va fi reluat de acolo de unde s-a rupt. Viața economică nu va curge în aceeași albie și țara nu va reveni la stilul de consum de dinainte de 2007-2008. Un fapt e cert: nimic nu va mai fi cum a fost. Ne îndreptăm către o nouă normalitate.

Nu va fi ca în arhitectură. În lume, nenumărate orașe, străzi, centre istorice sunt reclădite după metoda retro. Arhitecții caută vechile planuri, adună fotografii de demult, apelează la amintirile localnicilor și refac totul așa cum a fost, până în cele mai mici detalii. Dacă însă în arhitectură un astfel de procedeu dă rezultate bune, în economie ar fi catastrofal. Va fi nevoie de proiecte noi. Și de un drum nou. Nu doar la noi, ci în toată lumea. Înainte de criză, deși planeta păstra încă zone mari de sărăcie, în lume se adunau bani mulți, iar consumul creștea parcă fără limite. În acest iureș, lumea s-a trezit pe neașteptate cu o turbulență financiară gravă, cauzată de surplusuri de lichiditate și de supraconsum, care s-a transformat într-o criză clasică de supraproducție.

După criză, lumea va constata că stilul de viață va fi altul, că inclusiv modelul de consum se va schimba radical. Vrând-nevrând, stilul de viață va suferi corecții și la noi. Chiar dacă economia românească n-a avut șansa de a împinge ciclul economic până la nivelul boom-ului atins de țările dezvoltate. Iluziile nu mai avem cu ce să le hrănim. Vom fi nevoiți să rupem definitiv legăturile cu eficiența modestă și cu creșterea prea lentă a competitivității. Altfel viața noastră nu va avea cum să se schimbe.