Opinie Adrian Vasilescu: Trenul bunăstării așteaptă la semafor

Scriam, săptămâna trecută, că vorbim de 22 de ani, de dimineață până seara, până la demonetizarea subiectului, despre restructurare. Dar reformele se mișcă încet. Dacă vrem restructurare, și dacă vrem bunăstare, reformele trebuie să înceapă de la structura veniturilor și de la structura cheltuielilor. Pentru că, în momentul de față, într-o gospodărie medie din România timpului nostru, din totalul veniturilor, aproape două treimi au ca sursă fie salariul modest plătit de stat sau de patroni, fie prestațiile sociale de asemenea modeste din alocații bugetare, la care se adaugă, într-un număr mare de procente, 20,3 la sută, venituri în natură din agricultură; iar în structura cheltuielilor, în două grupe, ambele exprimând participarea gospodăriilor populației la dezvoltarea avuției naționale, cifrele sunt îngrijorător de mici: 11,4 la sută cheltuieli de producție și 0,4 la sută (ați citit bine: 0,4 la sută!) cheltuieli pentru investiții. De unde, atunci, să vină mai multă bunăstare?

Iluzia de prosperitate, născută în decembrie ’89, s-a transformat cu timpul, pentru o mare parte a populației, în deziluzie. Pentru că au trecut prea mulți ani fără ca visul de bunăstare să se împlinească. Am putea avea mai multă bunăstare? Bineînțeles. Dar n-o avem pentru că munca nu e încă bine organizată. Pentru că productivitatea e încă modestă. Și, mai ales, pentru că în Europa avem cel mai mic număr de salariați la o mie de locuitori, ei fiind unica sursă de bani pentru cel mai mare număr de pensionari în raport cu numărul de salariați. Din aceste cauze, și din multe altele, creșterea veniturilor populației întârzie, fapt ce amână sporirea puterii de cumpărare. Efectul imediat: consumul, chiar dacă a început să aibă o dinamică pozitivă, nu a ajuns să fie încă o locomotivă puternică a creșterii bunăstării. Pentru că nu este încă o locomotivă puternică a creșterii locurilor de muncă și a producției în industrie și agricultură. Dar au românii o idee clară despre ce înseamnă bunăstarea într-o societate modernă? Aici confuziile abundă. Unii, nu prea mulți, știu că nu-i de-ajuns ca prețurile să crească mai încet pentru a li se schimba standardul de viață. Căci un nivel de viață decent implică cel puțin hrana, îmbrăcămintea, condițiile de locuit, starea spitalelor, a școlilor, calitatea serviciilor în general și calitatea petrecerii timpului liber. Cei mai mulți reduc bunăstarea la ce au în cămară. Prea puțini însă au înțeles că bunăstarea nu poate fi – și nu va fi niciodată – una pentru toți. Oricum va evalua economia românească în Uniunea Europeană, oricum va înainta societatea noastră, unii vor avea mult și alții puțin. Important este, însă, ca partea celor care au puțin să fie rezonabilă: o bunăstare decentă. Și, mai cu seamă, să ajungem la un stadiu în care cifrele medii să nu fie la nivelul cel mai de jos. Un lucru e cert: aici nu se poate ajunge înainte ca societatea românească să învețe să asocieze cuvântul PIB cu un altul de prea mult timp dat uitării: propășire. Nu ne va fi însă ușor să adunăm, în acest sens, acel set de idei care să ne ghideze înaintarea. Un fel de stea polară a dezvoltării României în anii ce vin. Cum vom parcurge acest drum înainte? O întrebare cardinală, din care se desprind alte numeroase întrebări, tot cardinale. Cât de mult timp va trece până când vom scăpa de turbulențe și vom intra într-o nouă etapă de avânt economic pe termen lung? Cât de repede vom reuși să dăm viață unui nou model economic, radical diferit de cel de dinaintea crizei? Când vom avea șansa să ajungem sub cupola zonei euro? Ca să răspundem la aceste întrebări nu e o chestiune pe care s-o trecem în contul fatalității. Să luăm un exemplu: trecerea la euro. Față în față sunt două părți, noi și autoritățile zonei euro, la mijloc e un contract, condițiile sunt definitivate, așa că trecerea la moneda unică va fi decisă prea puțin de conjuncturi. Sau de fatalitate. Decizia va depinde în mod hotărâtor de însănătoșirea vieții noastre economice. La fel și toate celelalte decizii.