(partea I)
Multă lume spune că anul 2010 a fost anul crizei datoriilor suverane, cel puțin în UE. Această problemă a apărut însă oarecum neașteptat, fără o schimbare aparent radicală în fundamentele economice.
Ministrul grec de finanțe constata că prima de risc pentru datoriile suverane ale Greciei a crescut brusc în martie 2010, deși situația nu se deteriorase față de ianuarie 2010. Răspunsul primit trimitea spre comportamentul neliniar al piețelor! Toate instituțiile internaționale și europene, precum și guvernele țărilor importante din UE s-au alarmat și au decretat ca inamic public numărul unu datoriile suverane. A urmat firesc recomandarea de politică: consolidarea fiscală. Dacă în 2009, Keynes părea reabilitat prin masivele stimulente fiscale injectate în economie și în special în bănci pentru a evita catastrofa financiară, anul 2010 a scos din nou la rampă teoriile la modă dinainte de declanșarea crizei.
Utilizarea unor politici bugetare active pentru compensarea deficitului de cerere privată efectivă a devenit din nou desuet și cum spațiul pentru politica monetară era foarte restrâns, a reînviat teoria consolidării fiscale expansioniste combinată cu aceea a echivalentului ricardian. Miniștrii de finanțe din UE i-au comandat profesorului Alesina de la Harvard, un inventator remarcabil de modele economice antikeynesiene, un studiu care să facă lumină. Fără nicio surpriză, domnul Alesina a servit, ambalat în superbe modele matematice, soluția: consolidarea fiscală bazată în principal pe reducerea cheltuielilor publice1.
Astfel, se câștigă încrederea piețelor și a populației, investițiile și consumul se înviorează și creșterea economică este asigurată! Chiar dacă câțiva experți de la FMI, fără să angajeze instituția, susținuți ulterior și de “The Economist”, au descoperit într-o analiză2 că raționamentul lui Alessina se baza pe un model eronat, mobilizarea a fost exemplară: Comisia Europeană, Banca Centrală Europeană, FMI, guvernele naționale din UE au decretat rigoarea bugetară ca prioritate numărul unu.
De exemplu, independenta Bancă Centrală Europeană susținea, în ediția din iulie 2010 a buletinului său, teza antikeynesiană conform căreia stimulul fiscal nu poate încuraja consumul și relansarea economică. Cheltuielile publice finanțate prin îndatorarea guvernului, afirma BCE, vor “dispersa” cheltuielile private, cauzând creșterea dobânzilor reale sau determinarea familiilor de a-și crește economiile, întrucât se așteaptă să plătească mai târziu taxe mai mari (echivalentul ricardian). Vocile care s-au opus, deși prestigioase – Stieglitz, Krugman, Skidelsky – au format tabăra minoritară. “Liga suferinței” (“Pain Caucus”), prezidată de “ulii bugetului” (“budget hawks”), adică “tăietorii de buget”, a învins.
Obsesia rigorii s-a reflectat și în propunerile instituțiilor UE referitoare la reforma guvernării economice în UE. Constatând că uniunea monetară nu are instrumentele care să-i permită să răspundă eficace în situații de criză cu șocuri asimetrice, în martie 2010, Consiliul European a decis înființarea unui grup de lucru condus de Van Rompuy, președintele Consiliului European, pentru a găsi răspunsurile pentru noua arhitectură instituțională a guvernării economice în zona euro și în UE în general. Raportul acestui grup de lucru a fost adoptat în octombrie 2010.
În paralel, Comisia Europeană a propus un set de măsuri în vederea consolidării guvernanței economice în UE prin două comunicate din 12 mai și 30 iunie 2010, pentru a prezenta la 29 septembrie 2010 un pachet de propuneri legislative care codifică juridic ideile din cele două comunicări. În mare, este vorba de consolidarea supravegherii fiscale, prin înăsprirea Pactului de stabilitate și creștere3 și reinventarea supravegherii dezechilbrelor macroeconomice și de competitivitate, scăpate de sub control înaintea crizei.
În plus, Consiliul European a propus și un mecanism permanent anticriză. Lăsând la o parte faptul că pachetul de propuneri este până la urmă un substitut al unei guvernări economice autentice (care ar presupune crearea unei uniuni fiscale), acesta are ca principală ipoteză combaterea inamicului numărul unu: datoriile statelor. Deși multe vor depinde de felul în care aceste propuneri vor fi implementate, putem anticipa că preocuparea pentru reducerea draconică a cheltuielilor publice va fi dominantă. Amintesc doar două propuneri menite să descurajeze sever capacitatea statelor de a utiliza bugetul public pentru oferta de bunuri publice.
Primul este noul principiu de politică bugetară prudentă conform căruia creșterea cheltuielilor anuale nu trebuie să depășească o rată prudentă de creștere pe termen mediu a PIB-ului și trebuie să fie net inferioară în cazul în care obiectivul bugetar pe termen mediu nu a fost atins. Cum estimarea ratei prudente de creștere a PIB și a obiectivului bugetar pe termen mediu ține mai degrabă de artă decât de știință, este ușor de anticipat că noul principiu de politică bugetară prudentă va fi utilizat pentru impunerea unor reduceri draconice ale cheltuielilor statelor.
Impunerea cu mai mare strictețe a regulilor fiscale numerice obligatorii completează tabloul rigorii bugetare viitoare. De exemplu, în Gruzia, care experimentează un model radical de dereglementare în economie, legea impune un plafon maxim de 25% din PIB pentru cheltuielile publice (în UE cheltuielile publice se situează la 40-45 % din PIB și chiar mai mult în țări nordice). Comisia bipartizană, numită de președintele Obama, pentru a oferi soluții de reducere a datoriei uriașe a SUA (peste 90% din PIB), a mers și mai departe, propunând un plafon de 21% din PIB. În secolul XIX, cheltuielile principalelor state capitaliste erau sub 10% din PIB, așa că este loc de mai bine! Animați de motorul franco – germano – britanic, ne îndreptăm spre aceeași filozofie bugetară.
Cum s-a ajuns ca inamicul (public și privat) numărul unu să fie datoriile suverane? Mai ales că datoriile suverane nu au reprezentat cauza crizei financiare și economice, dimpotrivă ele au fost efectul ei. Chiar dacă în anumite situații, statele s-au dovedit imprudente în gestionarea finanțelor publice, cauza principală a crizei trebuie căutată în ideologia dereglementării excesive a piețelor, în special a piețelor financiare. Nu iresponsabilitatea guvernelor, ci iraționalitatea agregată a piețelor a provocat criza. Inexistența controlului asupra “dezechilibrelor globale”, determinate de transferurile masive ale economiilor, și asupra finanțelor globalizate au produs, până la urmă, cel mai mare dezastru financiar din istorie.
Astfel, piețele financiare globale au permis transferarea unei cantității în continuă creștere de economii din țările emergente din Asia și din țările producătoare de petrol spre țările occidentale, unde au fost utilizate pentru finanțarea unor împrumuturi, de cele mai multe ori, către gospodării. Riscurile acestor împrumuturi, generate de desincronizarea între activele în care regiunile emergente erau capabile să investească și pasivele emise de împrumutătorii din țările dezvoltate, au fost preluate de “sistemul bancar alternativ”4.
Controlul asupra cantității de risc cumulat și a calității împrumuturilor care generau aceste riscuri a fost inexistent, conducând în final la izbucnirea crizei. Aceasta a relevat, în ultimă instanță, deficiențele unei ideologii care a impus credința în autoreglarea piețelor și raționalitatea deciziilor actorilor economici, încurajând autoritățile să neglijeze funcțiile lor de reglementare și supraveghere. Totodată, criza a dezvăluit pericolele majore ale unei globalizări care nu este acompaniată de o coordonare strânsă internațională, de o guvernare economică globală.
Inversarea între cauză și efect își are originea în așa-zisa “percepție” a piețelor financiare. Salvată de la catastrofă chiar de state, obligate astfel să facă deficite, lumea finanțelor a decis brusc să se “îngrijoreze” de datoriile pe care tocmai ea le crease. Prin ridicarea dobânzilor pentru datoriile suverane, aceasta a creat în mod artificial criza datoriilor suverane.
“Îngrijorarea” piețelor nu este însă neapărat consecința unei anticipații bazate pe fundamente economice sau chiar o chestiune de psihologie umană acceptabilă, ci mai degrabă rezultatul unor înțelegeri pe un teren de golf, în jurul unui vin scump, eventual într-un club șic din City-ul londonez5. Criza a ridicat problema echilibrului de putere între state și piețe. O criză de asemenea proporții nu este doar rezultatul unei neglijențe în lumea finanțelor sau a seducției naive a economiștilor față de raționalitatea piețelor libere și farmecul modelelor matematice. Ea are la bază operațiuni oculte pe piețele financiare, un lobby ilegal sau la limita legalului pe lângă diverse guverne pentru a “reglementa” dereglementarea și utilizarea instrumentală a științei economice6.
1. Alberto Alesina, Fiscal Adjustments: Lessons from Recent History, studiu pentru întâlnirea ECOFIN, Madrid, 15 aprilie 2010.
2. Capitolul 3 din raportul FMI: World Economic Outlook, October 2010, Recovery, Risk, and Balancing.
3. Pactul de stabilitate și creștere, bazat pe două regulamente ale UE, completează prevederile tratatului referitoare la deficitele excesive, împreună stabilind constrângeri pentru deficitele și datoriile publice la 3% din PIB, respectiv la 60% din PIB.
4. Anton Brander, Florence Pisani, Global Imbalances and the Collapse of Globalised Finance, Centre for European Policy Studies, Brussels, 2010.
5. În cartea sa “Întoarcerea economiei declinului și criza din 2008”, profesorul Paul Krugman, laureatul premiului Nobel în economie, în 2008, sugerează că atacurile speculative se decid uneori “după aluzii și semne cu ochii și niscaiva generalități, aruncate ici și colo în conversație, la o partidă de golf sau în jurul unei sticle de vin scump”. Presa franceză (Le Point, L’Express, Liberation) a dezvăluit întâlnirea care a avut loc, la 28 iunie 2010 într-un club select din City-ul londonez între domnul Wuaquiez, pe atunci secretar de stat la Ministerul Muncii, și câțiva investitori francezi puternici și bancheri influenți pentru a-i ruga să se abțină de la a lansa atacuri speculative, în 2011, la datoria suverană franceză.
6. “Contribuția științei economice la exercitarea puterii ar putea fi denumită funcția ei instrumentală “în sensul că servește nu înțelegerii sau ameliorării sistemului economic, ci scopurilor acelora care dețin puterea în cadrul sistemului” (J. K.Galbraith, Știința economică și interesul public, Ed. politică, 1982).
Andrei Mocearov este lector în economie
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.