Opinie Aurelian Dochia: Criza de după criză

Criza politică din România are fără îndoială repercusiuni asupra economiei și multe din acestea au fost discutate: derapajul cursului de schimb cu toate consecințele sale la nivelul creditelor, al sistemului bancar, al exporturilor, importurilor și inflației; deteriorarea riscului de țară și perspectiva creșterii costului finanțăriilor; scăderea investițiilor străine; deturnarea atenției și energiilor de la rezolvarea problemelor economiei către disputele politice etc.

Criza are însă și dimensiuni și semnificații mai largi în măsura în care este o componentă a unei crize europene. Dacă în 2007 suspendarea președintelui Traian Băsescu a fost o chestiune preponderent de politică internă, ceea ce se întâmplă în 2012 este parte a unui proces european. Europa a reacționat surprinzător de hotărât și în general critic la cele ce se întâmplă în România și tocmai din acest motiv acțiunile forțelor politice care au promovat suspendarea președintelui au căpătat accente de sfidare la adresa UE. Dincolo de această confruntare la nivel politic se întrevede însă o diviziune în cadrul societății românești, între cei care văd în continuare în UE singura șansă de modernizare a țării și cei care sunt dispuși să încerce altceva. După părerea mea, actuala criză politică trebuie înțeleasă și ca un strigăt de disperare prin care românii recunosc că nu pot face față tuturor exigențelor conviețuirii în UE, dar și un act de rebeliune împotriva unor constrângeri adesea văzute ca fiind injuste sau fără rost. Și România nu este singura din acest punct de vedere, ea fiind alături de țări precum Ungaria, Grecia, Cipru și poate chiar Malta, Portugalia și Spania, care au descoperit odată cu criza economică că UE nu este o soluție, ci poate chiar parte a problemei.   Criza economică a pus în evidență faptul că unele dintre țările membre ale UE nu fac față sistemului pus la punct prin Tratatul de la Maastricht cu amendamentele ulterioare. Este în parte vina tratatelor care nu au prevăzut unele situații sau care au acceptat compromisuri politice în speranța că lucrurile se vor rezolva de la sine pe parcurs și în parte vina statelor membre care nu au înțeles necesitatea de a adopta reforme pentru a-și ajusta economiile și sistemele instituționale la cerințele funcționării în cadrul Uniunii. Odată criza declanșată, instituțiile europene s-au trezit că nu dispun de instrumentele adecvate pentru a interveni rapid și energic cu soluții globale și de fond, fiind nevoite în schimb la intervenții repetate, întârziate, cu tentă de improvizație și cu rezultate limitate pe termen lung. Această aparentă lipsă de eficacitate a instituțiilor europene a provocat dezamăgire în rândul cetățenilor și a slăbit încrederea în proiectul european. Mai mult decât atât, slăbiciunile instituțiilor europene au propulsat unele state membre într-o poziție decizională fără o bază instituțională formală, care subminează ideea de democrație și dă naștere la resentimente în rândul cetățenilor din țările obligate să aplice măsuri de austeritate percepute ca fiind impuse de Germania, Franța și mai nou de Olanda sau Finlanda.   Ne aflăm în punctul în care la nivelul populației Uniunii Europene s-a instalat oboseala și frustrarea, iar sentimentul de solidaritate socială, care nu a avut niciodată o dimensiune europeană prea bine conturată, se erodează rapid. Pe de o parte în țările nordice tot mai multe voci cer limitarea sau stoparea programelor de salvare a țărilor cu probleme din sud, pe de altă parte cetățenii țărilor cu probleme resping soluțiile care cer sacrificii fără o perspectivă clară de redresare. Liderii politici naționali ezită să confrunte aceste atitudini ale electoratului lor, ceea ce face imposibilă aplicarea unor soluții globale pentru combaterea crizei. Pentru că nu există soluție care să evite sacrificii dureroase; singura întrebare este cum se repartizează aceste sacrificii.   În esență, criza europeană are trei componente interconectate: criza datoriilor suverane, criza sistemului bancar și divergențele de competitivitate între țări. Rezolvarea primelor două componente presupune recunoașterea unor pierderi sub formă de datorii ce nu mai pot fi recuperate și găsirea unei formule acceptabile de repartizare a acestor pierderi între diferite categorii de debitori și creditori. Acest proces este însă foarte complicat din cauza numărului mare și a varietății debitorilor și creditorilor publici și privați, naționali și internaționali, implicați. Cu exceptia poate a Băncii Centrale Europene, care ar putea teoretic să înece în inflație datoriile, nimeni nu dispune de “glonțul magic” care să rezolve toate componentele crizei peste noapte. Dar piețele nu mai au răbdare să aștepte și forțează o soluție, iar aceasta nu poate fi decât expulzarea din zona euro a țărilor incompatibile. Prima candidată este Grecia, care se pare că în lipsa unui nou pachet de finanțare va intra în incapacitate de plată în lunile următoare. O asemenea eventualitate nu mai este o simplă speculație, un ministru german declarând de curând că ieșirea Greciei din zona euro “și-a pierdut caracterul înfricoșător”.   Adevărul este că nimeni nu poate spune cu precizie care vor fi consecințele intrării Greciei în incapacitate de plată și ale ieșirii sale ulterioare din zona euro. Dacă însă lucrurile vor evolua în această direcție este clar că Uniunea Europeană se va schimba radical. S-ar putea să se îndrepte spre disoluție, dar după părerea mea cel mai probabil scenariu va fi acela al constituirii unei Europe cu două componente: un “nucleu tare” constituit în jurul Germaniei și o “periferie” care va cuprinde țările din sud și din Europa Centrală și de Est (delimitarea exactă rămâne subiect de discuție). Participarea la o monedă comună și un grad înalt de integrare economică și politică vor caracteriza nucleul dur, în timp ce integrarea cu și între celelalte țări va fi realizată preponderent sub forma unei piețe comune pentru bunuri, servicii, capitaluri și forța de muncă. Țările din cadrul periferiei vor avea o mai mare libertate de a-și decide politicile economice și unele din ele vor încerca să se îndrepte spre alte zone decât cea europeană: China și Rusia sunt deja deosebit de active în Grecia sau Cipru. Premierul ungar a vorbit în repetate rânduri despre necesitatea adoptării unui nou model de dezvoltare, diferit de cel occidental.   România ar rămâne fără îndoială între țările periferice (probabil că un alt termen va fi găsit pentru a desemna acest grup de țări). Se pierd în bună măsură stimulentele instituționale, financiare, politice și culturale de modernizare pe care apartenența la UE le asigură. Se câștigă în schimb o mai mare libertate și independență în conceperea și punerea în aplicare a unor programe de dezvoltare proprii – în măsura în care nu apare presiunea altor sfere de influență. Pentru cei care au încredere în modelul de dezvoltare “cu forțe proprii” o asemenea situație poate fi un avantaj.   Eu personal sunt foarte sceptic și chiar alarmat de o asemenea perspectivă. Încă sper că liderii europeni vor găsi ideile și cuvintele potrivite pentru a convinge cei 500 de milioane de cetățeni ai Uniunii că împreună ne este mai bine și că merită să facem unele sacrificii pentru asta. Și sper de asemenea că liderii români să înceteze să facă greșeli care ne îndepărtează de Europa.   Aurelian Dochia este analist economic, fost bancher de investiții.