Cel mai în vogă economist al momentului, Nouriel Roubini, a declanșat o dezbatere după ce a declarat într-un interviu acordat Wall Street Journal că, într-un fel, Karl Marx a avut dreptate când a afirmat că sistemul capitalist se poate autodistruge din cauza dezechilibrelor create între producție și consum – actuala criză fiind o exemplificare a acestei tendințe.
Cred că declarația lui Roubini poate fi interpretată în multe feluri și nu am intenția să încerc să descifrez ceea ce el a vrut să spună de fapt. Contextul actual al crizei creează însă o sensibilitate și un interes sporit pentru toate ideile și doctrinele altenative, care par să explice situația de criză și poate chiar să ofere alte soluții. Pentru România și țările foste comuniste, referința la Marx, teoreticianul ideologiei comuniste, atinge un punct foarte sensibil deoarece toate eforturile și sacrificiile făcute în ultimele decenii pentru desprinderea de comunism par să fie puse sub semnul întrebării: dacă Marx a avut dreptate și capitalismul se autodistruge, atunci noi către ce ne îndreptăm ?
Mă număr printre cei care au fost nevoiți să citească cel puțin pasaje din lucrările lui Marx pentru examenele de economie politică sau socialism științific din primii ani de facultate. La momentul respectiv nu eram nici pregătit și nici prea interesat de studiul ideilor lui Marx, pe care am început să îl cunosc mult mai târziu, în vremea când am dat peste el ca cercetător. Deși îl asociem astăzi cu istoria experimentului eșuat de a construi un nou fel de societate, Marx trebuie intrepretat în contextul vremii lui, al anilor 1840-1870, când întreaga Europa era în fierbere ideologică, iar parte din intelectualitatea vremii era angajată într-un fel sau altul în pregătirea de “revoluții” care să schimbe lumea (cea de la 1848 fiind cea mai cunoscută). Deși motivat de revoluționarimul mesianic al vremii, Marx a făcut un efort extraordinar pentru a oferi o justificare teoretică coerentă și cuprinzătoare a “mersului istoriei”. Foarte puțini gânditori au avut curajul să își propună o sarcină de o asemenea amploare și tocmai pentru această ambiție titanică am un respect pentru Marx. Însă Marx a eșuat în rezolvarea misiunii pe care și-a propus-o și a fost primul care a înțeles acest lucru. Practic s-a împotmolit după publicarea primului volum din opera sa fundamentală, Capitalul, și în ciuda muncii sale susținute nu a reușit niciodată să rezolve dilemele și contradicțiile cu care se confrunta.
În cei peste 150 de ani de la momentul când Marx își publica lucrările, teoria economică s-a individualizat ca știință și a făcut progrese semnificative, dovedind că majoritatea explicațiilor propuse de Marx nu se susțin din punct de vedere științific și nu se verifică în practică. Teoria valorii muncii, munca productivă și neproductivă, teoria plusvalorii, teoria acumulării capitalului, au fost toate lăsate în urmă de dezvoltarea științei economice, care a scos la iveală erori fundamentale în ipotezele cu care a lucrat Marx și contradicții fatale în raționamente.
Cea mai importantă previziune pe care Marx a încercat să o susțină cu teoria sa economică este cea referitoare la inevitabilitatea dispariției capitalismului, fie ca urmare a tendinței seculare de scădere a ratei profitului (tendință care nu s-a confirmat niciodată), fie ca urmare a contradicției între acumulare/producție și consum. Întrucât salariile sunt menținute la nivel de subsistență, susține Marx, creșterea producției depășește capacitatea de consum a maselor și apare “criza de supraproducție” care eventual va duce la căderea capitalismului.
La acest mecanism pare că se referă Roubini când spune că actuala criză arată că Marx avea dreptate într-un fel și capitalismul se poate autodistruge. Într-adevăr, în criză se pare că piețele se contractă, producătorii rămân cu marfa nevândută, încetează să mai investească, crește șomajul, determinând o nouă scădere a consumului într-o spirală contracționistă fără sfârșit. Mă surprinde totuși faptul că Roubini se lasă prins în capcana acestui argument evident greșit. Pentru că într-o economie bazată pe piețe libere nu poate să persiste un dezechilibru între producție și consum: un exces de producție atrage după sine o scădere a prețurilor până la nivelul la care consumatorii sunt dispuși să cumpere, astfel că cererea echilibrează oferta. Chiar dacă această scădere a prețurilor duce la o pierdere pentru unii dintre producători/investitori, ea reprezintă o penalizare pentru greșeala de apreciere pe care au făcut-o și face parte din mecanismul de corecție al piețelor.
Dar de ce se ajunge totuși la dezechilibrele care se constată în perioada de criză? Crizele economice au de obicei o explicație monetară: în perioadele anterioare crizelor se înregistrează ani de politici monetare expansioniste și de creștere rapidă a creditului. Banii abundenți și ieftini care sunt astfel puși pe piață creează o imagine înșelătoare de avânt și prosperitate la îndemâna fiecăruia: crește creditarea, cresc investițiile pe datorie, crește consumul pe datorie, iar prețurile activelor financiare (acțiuni la bursă, proprietăți imobiliare etc.) ating niveluri record, în vreme ce prețurile bunurilor de consum sunt cel puțin o vreme liniștitor de stabile. Când pe piețele financiare (burse, credite) apar tendințe de corecție/scădere a acestor valori fără nicio legătură cu realitatea, toată lumea intră în alertă de recesiune și autoritățile sunt chemate să intervină pentru a sprijini economia. Iar autoritățile au un singur instrument la îndemână pentru a preveni căderea prețurilor: să continue să injecteze bani în sistemul financiar. Fie bani reali, împrumutați, care ajung să împovăreze guvernele, fie bani creați prin puterea pe care o au băncile centrale de a produce moneda. Pe termen scurt se oprește declinul prețurilor și se creează iluzia că criza a fost îndepărtată, însă dezechilibrele sunt acolo și se amplifică, pregătind o nouă criză.
Este exact ciclul care poate fi observat în criza actuală, izbucnită în Statele Unite după o perioadă în care Rezerva Federală a decis în 2001 să combată tendința de recesiune ce se făcea simțită la acea dată printr-o politică monetară expanasionistă. Având acces la fonduri oferite de banca centrală cu dobânzi mai mici chiar decât rata inflației, băncile comerciale s-au întrecut în a oferi credite atât pentru investiții, cât și pentru consum. Prețurile bunurilor de consum au rămas scăzute sub influența importurilor ieftine din China și alte țări asiatice, dar banii abundenți au crescut prețurile proprietăților imobiliare și indicii bursieri. Semnalul de alarmă a venit în 2006 când au apărut primele tendințe de scădere a prețurilor proprietăților imobiliare finanțate în condiții foarte laxe. În scurtă vreme a devenit evident că valoarea împrumuturilor acordate era mult mai mare decât valoarea reală a proprietăților și, pe fondul creșterii numărului celor care nu își mai plăteau ratele, au pus băncile în pericolul de a deveni insolvente. Teama de consecințele unei asemenea situații a făcut ca autoritățile să intervină din nou prin injectarea masivă de bani în sistem. Cu mici variații, astfel de politici au fost aplicate în majoritatea țărilor lumii, iar consecințele le cunoaștem: au fost evitate multe falimente mai mici cu prețul ajungerii la falimente naționale.
Nu știu care va fi soarta capitalismului, dar sunt convins că piețele care stau la baza lui nu pot fi înlocuite de un mecanism economic mai bun. Iar dacă eventual capitalismul se autodistruge, o va face mai degrabă din cauza unor decizii greșite la nivelul elitelor conducătoare decât din cauza “imperfecțiunii piețelor”.
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.