În primii ani după 1990 s-a consumat foarte mult timp și energie pentru a înțelege și explica ce se întâmplă în procesul de transformare a economiei românești dintr-un sistem socialist într-un sistem bazat pe piață. Destul de târziu (doar începând cu anul 1998) a devenit evident că România este de fapt captivă într-o serie de cercuri vicioase.

Pe fondul scăderii economisirii, investițiile s-au redus. Prin urmare, productivitatea nu creștea și, firesc, nici veniturile. Cum veniturile nu creșteau, nici economisirea nu putea crește și, în consecință, nici investițiile.

Politica fiscală a fost și ea captivă într-un cerc vicios. Pentru a controla deficitul, guvernele au crescut veniturile și au redus, în mod neașteptat și discretionar, cheltuielile în timpul exercițiului bugetar. Profiturile companiilor au fost astfel afectate. Volumul impozitelor colectate s-a diminuat și, pentru a evita o “explozie” a deficitului, cheltuielile au fost semnificativ diminuate în comparație cu nivelurile inițial prevăzute la momentul aprobării bugetului în Parlament. Calitatea cheltuielilor publice a fost abandonată în favoarea evitării creșterii deficitului. Baza de impozitare s-a redus, iar guvernele au reacționat prin noi creșteri de impozite și reduceri de cheltuieli.

Mai departe, economia informală s-a extins. Firmele au reacționat la creșterile de impozite care, de fapt, au mărit costurile și au redus beneficiile supunerii la impozitare.

Târziu s-a înțeles (la începutul anului 2000) că păstrarea accentului exclusiv pe creșterea veniturilor bugetare fără a ține cont de capacitatea de ajustare a companiilor nu face altceva decât să împiedice ieșirea economiei din aceste cercuri vicioase.

Au urmat nouă ani consecutivi de creștere economică. Dar, în anul 2010, România a reintrat în aceleași cercuri vicioase. S-a revenit la modelul stop-and-go, care explică acceptarea schimbării modului de lucru doar în măsura în care există o nevoie acută de finanțare externă.

Diferența majoră față de anii 1990 este că nivelul aspirațiilor oamenilor a crescut și că, după zece ani consecutivi de creștere a standardului de viață, cerințele oamenilor sunt mai clar definite. Mai mult, contextul general s-a schimbat, mai ales după intrarea în Uniunea Europeană.

Este acum evident că România va avea nevoie, cel puțin pentru un orizont de timp previzibil de 10, 20 sau 30 de ani, de un volum semnificativ de finanțare externă. Altfel spus, modelul stop-and-go nu mai poate fi o opțiune rațională pentru decizia de politică economică. Refuzul de a accepta reformele necesare nu mai este o variantă “convenabilă” întrucât nevoia de finanțare externă nu mai apare și dispare pentru un an, doi sau trei, ci este permanenta.

Cu siguranță, partea cea mai vizibilă a demersurilor guvernamentale este bugetul. Și este ușor de observat că bugetul votat este mai degrabă o formalitate politică atunci când el este prezentat parlamentului și un exercitiu de administrare contabilă (în execuție), decât expresia stabilirii și asumării politice raționale a unor priorități în condițiile recunoașterii unor restricții de natură financiară.

Bugetul țării este, în fond, expresia unor decizii politice, așa cum și bugetul unei familii este expresia deciziilor celor care o alcătuiesc. Când într-o familie cele mai mari cheltuieli se orientează spre haine, călătorii și excursii în conditiile permise de veniturile familiei și de capacitatea ei de a-și finanța deficitele și datoria (suma deficitelor), poți să înțelegi ce “vor de la viață” membrii acelei familii. Când bugetul unei familii arată că cea mai mare parte a veniturilor se duce pe alimente și “plata facturilor” (întreținere și căldură), sigur știi că familia respectivă are venituri mici. Cum are venituri mici, nu poate nici să se împrumute mult și ieftin și nici să acumuleze datorii pentru că nu găsește “finanțare externă” convenabilă.

Atât pentru o familie, cât și pentru întreaga economie – economia nu este altceva decât expresia comportamentului oamenilor care o alcătuiesc, iar construcția și gestionarea bugetului reflectă opțiunea pentru un anumit comportament. Pentru a trece de la o situație neconvenabilă spre o alta mai bună, o familie trebuie să-și mărească veniturile, să reducă din cheltuieli, pentru a reduce deficitul și, în măsura în care veniturile cresc semnificativ, tot mai multe dintre aspirații pot deveni realitate. Și în cazul unui guvern, soluția presupune tot o schimbare de comportament pentru a avea venituri mai mari. Guvernul va avea venituri mai mari pe măsură ce activitatea economică se va relua și pe măsură ce va administra mai bine colectarea veniturilor. Creșterea economică în România va fi generată de o mai bună utilizare a resurselor existente. Și aici, revenim la nevoia de reforme.

Soluțiile pentru creșterea standardului de viață în România nu vin dinspre buget – asumarea lor este doar reflectată în buget – ci dinspre decizia politică a guvernului de a continua procesul de reforme.

O primă soluție: creșterea eficienței sectorului întreprinderilor de stat generează reducerea risipei de bani, de resurse umane și de active (prost utilizate). Redimensionarea acestui sector și îmbunătățirea guvernanței prin introducerea managementului privat, privatizarea unor companii, concentrarea altora sau închiderea celor care este evident că nu pot performa bine sunt instrumente disponibile. Pe de o parte, risipa și pierderile (acoperite de întreaga societate) scad și, pe de alta parte, resurse imobilizate și prost utilizate devin disponibile inițiativei private pentru alte utilizări. Astfel, se creează locuri de muncă, salarii, iar guvernul iși reduce cheltuielile și poate să-și mărească veniturile din impozite.

O a doua soluție: creșterea eficienței sistemului administrației publice pentru a furniza contribuabililor servicii publice de calitate. Reforma în administrația publică (finanțe publice, educație și cercetare, agricultură și dezvoltare rurală, energie și mediu, transporturi, protecția concurenței, asigurări sociale, sănătate și incluziune socială) reduce costurile de afaceri și întărește sentimentul de siguranță pentru cetățeni și pentru investitori.

Aceste soluții înseamnă, de fapt, acceptarea unei noi generații de reforme. Sunt însă reforme care presupun costuri mult mai mici decât beneficiile. Sunt reforme care nu pot fi încheiate într-un an sau în doi, ci într-un orizont de timp de cel puțin 4-5 ani. Semnele bune apar însă mult mai repede și ele includ creșterea sentimentului de încredere al oamenilor care știu “incotro ne indreptam”, reducerea incertitudinii, ușurarea accesului la finanțare externă (mai ales fonduri europene), care compensează volumul relativ mic al economisirii interne, creșterea investițiilor străine și mai multe locuri de muncă odată cu accelerarea creșterii economice sănătoase.

Din perspectiva economiei politice este posibil ca cei care cred că vor avea de câștigat în urma continuării noii generații de reforme să fie mai numeroși decât cei care cred că vor avea de pierdut. Ce-i drept, cei care cred că vor avea de pierdut pot avea o “voce” mult mai puternică.

Claudiu Doltu este secretar de stat în Ministerul Finanțelor Publice

Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.