“Sentimentul pieței” sau, altfel spus, starea de spirit a oamenilor obișnuiți și a investitorilor influențează evoluția economiei. Când oamenii nu cumpără, sau cumpără mai puțin pentru că nu se știe ce aduce ziua de mâine, este clar că “lucrurile nu merg”. Oare cine nu se gândește și se răzgândește astăzi cel putin de câteva ori înainte de a schimba televizorul mai vechi cu unul nou, deși poate ceva bani de cheltuit ar fi?!. Când oamenii de afaceri amână fel și fel de investiții planificate așteptând să vadă “ce și cum se mai întâmplă”, este la fel de rău. Profiturile firmelor rămân relativ mici sau scad, locurile de muncă sunt puține, salariile oamenilor rămân mici, la fel și veniturile guvernului.
Guvernele nu pot fi prea eficiente în controlarea acestor lucruri. În timp, și nu numai în România, fel si fel de campanii ale autorităților centrale sau locale – de la “Fabricat în România” (menită să “stimuleze” consumul de produse autohtone) până la “Consumați produse locale pentru a salva locurile de muncă” (vezi Franța anilor 2000) nu au reușit să determine nici schimbarea sentimentului pieței și nici nu au generat rezultate vizibile reflectate în ritmul de creștere economică.
În timp, s-a vazut și faptul că autoritățile (guvernele) nu pot nici măcar să compenseze scăderea cheltuielilor gospodăriilor sau scăderea investițiilor private prin creșterea cheltuielilor guvernamentale. Dacă, pe termen scurt, binefacerile cheltuielilor guvernamentale crescute sunt vizibile – locuri de muncă și, implicit, salarii pentru lucrători, în jurul unor proiecte mari – pe termen mai lung, “nota de plata”se dovedește a fi mult prea încărcată. De la consecințele ecologice ale”marilor proiecte” (SUA, în anii 1930) până la catastrofa în care a fost împinsă Germania (după anul 1933), marele baraj de la Assuan (Egipt), condamnarea la sărăcie a unor întregi populații în numele forțării progresului în multe țări “nealiniate” după anii 1950 sau extinderea corupției în țările Asiei de Sud-Est în anii 1980. Nici României nu-i lipsește nota de plată pentru un asemenea “festin” – de la Canalul Dunăre-Marea Neagră până la așa-zisa “mare industrie”construită în anii 1970-1980.
În mod greșit (sau uneori din ignoranță aparentă – în spatele ei aflându-se diverse interese personale) se consideră că un guvern bine intenționat va face minuni cheltuind cât mai mult, mai ales atunci când sentimentul pieței este negativ. În mod greșit, se condiționează perspectivele de dezvoltare a unei țări de volumul cheltuielilor guvernului.
Chiar și fără a face apel la episoade similare din trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat, este ușor de înțeles unde este eroarea unui asemenea demers. Guvernul nu produce nici bani și nici alte resurse pe care să le investească. Resursele oricărui guvern provin din impozite și taxe percepute de la oameni si firme. Sau din împrumuturi. Atunci când este vorba de altfel de resurse (decât bani) utilizate de guvern (lucrători, proprietăți, etc.), este, de fapt, vorba de exact aceleași lucruri care nu mai sunt accesibile sectorului privat – terenul ocupat de o agenție guvernamentală sau companie de stat nu poate fi ocupat în același timp de o firmă privată, așa cum un funcționar public nu poate fi angajat și de o companie privată.
Când oamenii plătesc impozite mai mari, rămân mai puțini bani pentru a cumpăra diverse lucruri sau pentru a economisi. Când guvernul se împrumută de pe piața internă, dobânzile cresc și, astfel, investitorilor privati li se restrânge accesul la bani împrumutați. Nici împrumuturile guvernului pe piețele externe nu sunt “mană cerească”. Chiar dacă ele nu au un impact imediat și direct asupra ratelor dobânzii (pe piața internă), ele se adaugă la nivelul datoriei publice pe care fie vor trebui plătite în câțiva ani, fie vor fi plătite de generațiile viitoare tot prin taxe și impozite. Atât doar că cei care decid să crească nivelul datoriei nu vor mai fi “in posturi” când “nota de plată” va fi achitată. Cu alte cuvinte, platesc cei care nu au fost la “banchet”.
“Piețele” au învățat însă acest lucru și acum penalizează guvernele într-un mod care nu era de conceput în urmă cu cațiva ani. Guvernele cu un grad ridicat de îndatorare se împrumută din ce în ce mai scump. Contribuabilii văd acest lucru și cer socoteală. Contribuabilii constată că atunci când cer guvernului fie salarii mai mari, fie servicii publice, guvernele ridică din umeri și spun că trebuie “austeritate” sau altfel costurile împrumuturilor vor fi tot mai mari. Această amenințare forțează imaginația birocraților și politicienilor, care încearcă să genereze mai multă încredere că lucrurile sunt sub control.
Eforturile de coordonare a deciziilor de politică economică prin intermediul instituțiilor financiare internaționale sunt acum evidente, ca și incercările de a construi în plan instituțional în spațiul Uniunii Europene (de exemplu construcția în jurul ideii de uniune bancară).
Acest lucru este un efect al globalizării și integrării piețelor. Cu alte cuvinte, este un transfer de informație de la un mediu mai educat din afară spre un mediu (prea mult timp) ignorant dinăuntru. Tocmai acest transfer de informație, care nu poate fi oprit, face ca spațiul de manevra al guvernelor să se diminueze. Mult mai eficientă poate fi o schimbare de atitudine a oamenilor. O mutare a activității de zi cu zi și a consumului de energie dinspre a scoate permanent în evidență “sărăcia”, neputința, lipsurile de tot felul, “răutatea altora” spre rezolvarea problemelor.
Am întâlnit într-un sat arid din Dobrogea o familie tânără care nu aștepta nimic nici de la guvern, nici de la Bruxelles. Încropiseră un solar destul de mare și produceau, la început de octombrie, salată verde, roșii, castraveți, ardei și ceapă verde. Vindeau în fața porții suficient cât să-și extindă casa, să-și fi cumpărat un autoturism și alți 2000 mp de pământ pentru extinderea solarului si cat sa nu aiba grija banilor. Știau de subvențiile “din bani europeni”, de “măsurile 141 si 312” si urmareau cu asiduitate “Viata Satului”. După ce au fost plimbați de funcționari, au ajuns la concluzia că nici nu au nevoie de acei bani (“sa-si tina ei banii, noua nu ne trebuie”). Singura lor “supărare” era legată de rudele lor, care stau în Spania fără să muncească, în loc să vină să lucreze la ei. Schimbarea a venit doar de la o alta “stare de spirit”…
Obiceiul de a “astepta” (orice, numai “ceva” sa fie) de la guvern nu va disparea. S-ar putea diminua, in masura in care se schimba “starea de spirit”. La fel, nu va disparea obiceiul de a cere guvernului (“orice”). Dacă nu cere cineva, cere altcineva sau dacă nu “primește” unul, “primește” altul și acesta este, de fapt, cel mai bun “stimulent” pentru a cere. Și cum i se cere, guvernul cheltuie. De aceea, cum guvernele vor continua să cheltuie, la fel cum vor continua să impoziteze, mult mai important este să ceri guvernului nu să-și mărească volumul cheltuielilor, ci sa decida ce, cum si cat cheltuie, urmarind calitatea cheltuielilor.
Pentru a nu fi penalizate de “piețe” guvernele trebuie să fie atente atunci când decid cât să cheltuie — pentru a nu depăși un anume deficit bugetar sau pentru a se incadra intr-un anume plafon al datoriei publice. In acelasi timp, publicul poate să determine un guvern să se intereseze de calitatea cheltuielilor, de stabilirea prioritatilor, de transparenta alocarilor și de efectele acestor cheltuieli. Dar, si acest din urma lucru, depinde in mare masura de starea de spirit a oamenilor.
Claudiu Doltu este secretar de stat în Ministerul Finanțelor
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.