Se spune că drumul cunoscut e cel mai scurt și cel mai bun. Tot așa și lucrurile sau soluțiile cunoscute sunt de preferat celor necunoscute. În România oricum există larg răspândită gândirea copierii ideilor altora, a urmării unor cărări bătătorite. Aceasta este mentalitatea simplă și bătrânească: “Noi nu inventăm apa caldă”. De nenumărate ori am auzit în privința reglementărilor bursiere: “Haideți să copiem exact regulile de la NYSE și rezolvăm problema bursei românești”.
Primul aspect care trebuie observat în fața unei astfel de gândiri este de fapt o platitudine, un truism: fiecare problemă își are soluția ei aparte. Al doilea element esențial în confruntarea cu mentalitatea sus-evocată este prefigurarea efectului creat de măsura aplicată. Uneori, poate e necesar să reinventăm apa caldă sau să alegem soluții mai puțin utilizate. Important este ca orice demers să fie realizat cu pricepere în mod profesionist. În fine, al treilea aspect îl reprezintă interesul urmărit și, în strânsă și indisolubilă conexiune, buna-credință a celui care aplică măsura care tinde la rezolvarea problemei.
Insolvența a devenit foarte trendy după episodul Hidroelectrica. Mulți explică foarte doct cum apără această procedură pe bietul debitor de bandele nemiloase ale creditorilor.
Se desfășoară campanii publice împotriva băncilor, contra creditorilor prin extensie, argumentându-se beneficiile blocării curgerii penalităților și a dobânzilor. Despre forța obligatorie a unui contract, fie el și de împrumut, nicio vorbă. Respectarea clauzelor contractuale, chiar și a acelora care prevăd penalități sau dobânzi, este o expresie a forței obligatorii a contractelor. De când până când nerespectarea unor clauze contractuale devine o virtute, o dovadă de ingeniozitate juridică și economică?
Insolvența și lichidarea au un rol bine conturat într-o economie, acela de a ajuta creditorii (fie că sunt împrumutători, fie furnizori sau prestatori, fie acționari, fie salariați) să recupereze cât mai mult din creanțele deținute. În principiu, ar fi de dorit ca suspendarea dobânzilor și a penalităților să se realizeze cu acordul creditorilor, nu împotriva lor. Cu alte cuvinte, procedura insolvenței nu trebuie să devină o armă în mâna debitorului, pe care să o folosească împotriva creditorilor săi, care nu au nicio vină, de regulă, că datornicul lor are cheltuieli mai mari decât veniturile. Dacă debitorul a încheiat contracte proaste cu anumiți parteneri, acestea pot fi denunțate unilateral la fel de bine și în stare de funcționare normală, nu este necesară declanșarea insolvenței și oprirea dobânzilor, situație ce afectează creditorii care, cu bună-credință, au finanțat activitatea debitorului.
Tot astfel, este, în principiu, împotriva regulilor elementare de afaceri și în afara bunei-credințe, să susții că ești extrem de îndreptățit să nu plătești datoria, ci să oferi altceva în schimbul banilor, spre exemplu o participație în afacerea care a generat debitul ce nu mai pot fi plătit. Eu sunt de acord că o conversie a unei creanțe în acțiuni poate avea efecte majore asupra capitalurilor proprii ale unui debitor, că-l îl poate face creditabil, deși, în cazul aflat pe buzele tuturor zilele acestea, ar exista limite importante ale creditării, datorită existenței altor datorii considerabile. Întrebarea esențială este însă: cui ar folosi o astfel de operațiune?. Creditorului (statul român în cazul luat drept model)? Dar creditorul devine acționar la o societate care generează pierderi, el renunță la dreptul de a primi banii înapoi pentru o recuperare iluzorie prin intermediul dividendelor peste cine știe câți ani sau printr-o vânzare a acțiunilor deținute, inclusiv a celor obținute în urma conversiei. Prețul obținut pentru acțiunile rezultate în urma creanței nu ar putea acoperi însă valoarea creanței și nici măcar o parte semnificativă din ea, datorită existenței altor datorii majore ale debitorului. În principiu, niciun investitor nu este dispus să plătească cu mult mai mult pe 95% din acțiunile unei societăți față de cât ar plăti pe 54%, mai ales dacă societatea e pe pierdere și extrem de îndatorată. Care ar fi rațiunea? Controlează pachetul majoritar și cu 54% și cu 95%. Ar folosi conversia celorlalți creditori? Poate, se măresc șansele de rambursare. Dar ceilalți creditori oricum nu pot influența afacerea ce produce pierderi, chiar dacă o parte din datorii se convertesc în acțiuni. Ar putea să o facă, e adevărat, în cazul deschiderii insolvenței. Dar dacă datoriile sunt în asemenea cuantum încât aprobarea unui plan de reorganizare, ar conduce, inevitabil la o amânare a plății datoriilor, atât a principalului, dar și a dobânzilor? Creditorii creditorilor (FMI y compris) nu pot fi fericiți cu nicio amânare pe termen nedeterminat a plății datoriilor către debitorii lor de către datornicul în insolvență. Un debitor cu o asemenea conduită nu trezește încredere, așa încât tranșele de împrumut pot fi stopate. Așa că, ar rămâne unica soluție a obținerii în cel mai scurt timp posibil a unui preț pentru activele debitorului care a eșuat în business și împărțirea cash-ului obținut între creditori, cu respectarea ordinii de preferință, dacă este cazul. În realitate însă, este oarecum complicat să decizi tăierea și vinderea unor instalații, mai ales dacă ai și o problemă socială și, fatalmente, electorală pe cap.
În loc să se vândă activele, este mai simplu și mai profitabil să se vândă însă business-ul de către acționarul majoritar, care este și creditor. Creditorul-stat obține în schimbul acțiunilor sale o sumă de bani, care oricum e mai mare decât gloriosul zero care l-ar obține în cazul conversiei. Ceilalți creditori au o șansă să dialogheze cu un majoritar căruia inevitabil îi pasă de banii investiți și să identifice o modalitate de recuperare a creanțelor. Salariații, o parte din ei sau toți, creditori și ei în ultimă instanță, se gândesc rezonabil că noul majoritar nu va omorî business-ul și vor rămâne în continuare utili, pentru că, în cazul unei lichidări, în situația actuală, creditorii-bănci ar lua cam tot, făcându-l pe noul majoritar să piardă investiția realizată.
În toată această descriere nu am vorbit deloc de alți acționari ai debitorului, creditori și ei sui-generis ai acestuia, în cazul lichidării, însă cu șanse nule să mai recupereze ceva. De fapt, cui îi pasă de banii lor, de încrederea pe care o au în piața românească, de posibilitatea ca ei sau alții ca ei să finanțeze economia românească?
Așa încât, chiar dacă insolvența și, eventual, lichidarea sunt soluții mai cunoscute, la modă, onest și credibil este să se respecte contractele încheiate și aprobate și să se asigure credibilitate oricărui demers. Teoretic, în afara lichidării, sunt două soluții pentru creditorul-acționar care, prin oamenii săi, a gestionat afacerea ajunsă în colaps. Fie preia tot business-ul și îl capitalizează suficient de mult ca să continue, adică naționalizează prin răscumpărarea acțiunilor deținute de ceilalți acționari, fie vinde tot pachetul deținut. Prima soluție ar fi blocată din prima secundă de creditorii creditorului-acționar. A doua, deja aleasă, poate fi împiedicată de teama acuzațiilor privind un preț prea mic. Oricum, orice preț s-ar primi, acesta va fi evident “prea mic” în campania electorală din această toamnă.
O privatizare transparentă, în cadrul căreia să fie eliminate suspiciunile de mită, ar semăna poate cu reinventarea apei calde, dar ar da o șansă ca, alături de noul acționar majoritar, să vină și alți investitori, care să finanțeze o majorare de capital social sau să voteze cu majoritatea legală o conversie a creanțelor acelor creditori dispuși să devină acționari.
Cristian Duțescu – managing partner al casei de avocatură Duțescu & Asociații