Recent, Guvernatorul BNR Mugur Isărescu a criticat tendința băncilor de a transfera ineficiența lor asupra clienților: “Încărcarea costurilor de creditare cu tot felul de cheltuieli ale băncilor, acoperite printr-o concurență imperfectă a sistemului financiar-bancar, se va tempera. De ce băncile pot să paseze asupra clienților, uneori într-o adevărată inconștiență, costurile unor lipsuri, care uneori le aparțin, în ceea ce privește organizarea internă sau evaluarea greșită a unor riscuri? (…) E posibil pentru că concurența nu este suficient de puternică și nu este dată de numărul de bănci”, a spus guvernatorul.
Unii bancheri au încercat să susțină contrariul. Însă Guvernatorul avea dreptate. De ce?În primul rând, așa cum scriam în urmă cu un an într-un articol în ZF, unii bancheri pot să reclame costuri administrative mari, dar acestea nu sunt determinate de clienți, ci de incapacitatea lor de a realiza o gestiune optimă a activității bancare.
Atunci când un bancher transferă asupra contractelor de credit în derulare costuri administrative de 4% dintr-o marjă de dobândă de 9% și mai aplică și un comision de administrare de 0,5% lunar la soldul creditului înseamnă lipsă de orizont și de responsabilitate a propriei activități. Dacă ținem cont și de faptul că marjele fixe mari îi afectează în special pe clienții care sunt captivi în băncile respective, întrucât nu pot să-și refinanțeze creditul din cauza scăderii veniturilor sau a valorilor imobilelor ipotecate, atunci ne dăm seama de practicile incorecte și de lipsa de etică a unor bănci. Aceste bănci, în dorința de a-și mări profiturile și de a-și majora cotele de piață, au sacrificat calitatea portofoliului de credite, iar acum transferă pierderile din creditele neperformante asupra creditelor bune aflate în derulare. În al doilea rând, ce uită deliberat să ne spună acești bancheri este faptul că salariile și bonusurile lor sunt exagerat de mari și încarcă mult cheltuielile administrative. Astfel, în România, aproximativ 80% dintre angajații din sistemul bancar câștigă sub salariul mediu din sistem, restul fiind compensat de management. Salariile și bonusurile din sectorul bancar au ajuns să fie mult mai mari decât veniturile din alte sectoare de activitate. Oare cu cât s-ar reduce cheltuielile administrative dacă această discrepanță ar fi eliminată? Potrivit unui comentariu Bloomberg, acestea s-ar reduce cu circa 20%, ar permite capitalizarea cerută de Basel III și nu ar mai fi nevoie să fie mărit costul creditării. Deci, iată o soluție pentru bancherii noștri.
Un alt “argument” adus de bancheri pentru a demonstra costurile mari cu care se confruntă este următorul: “În plus, există o serie de servicii pe care băncile le prestează sub costul lor real, dar o fac cu titlu de utilitate publică”. Chiar așa? Fac băncile cadouri clienților? Cred că există foarte mulți clienți care ar vrea să beneficieze de astfel de servicii din partea băncilor numai că trebuie ca bancherii să le și dezvăluie.
Din punctul de vedere al evaluării greșite a riscului, costurile mari, în viziunea acestor bancheri, sunt determinate în principal de constituirea provizioanelor pentru creditele neperformante și nu de neperformanta activității lor. Să nu uităm că în goana după bonusuri și cote de piață au sacrificat calitatea în dauna cantității, iar acum culeg roadele. Cine suportă aceste provizioane? Opinia acestor bancheri este următoarea: “În niciun caz clienții, ci acționarii. Cum altfel să interpretăm reducerea dramatică a rezultatelor sistemului bancar de la un profit de 4,4 mld. lei în 2008 la o pierdere de peste un miliard de lei în 2011?” Este bine că se recunoaște totuși că acționarii au înregistrat câștiguri enorme în 2008. Trecând peste faptul că interpretarea ține cont doar de efectul matematic ignorându-l pe cel economic, o mare parte din aceste costuri sunt transferate asupra clienților fie prin comisioane, fie prin dobânzi.
Bancherii pun pierderile pe care le au pe seama provizioanelor mari. Dar acestea, pe lângă faptul că sunt generate de incompetența și goana după cotă de piață fără evaluarea corespunzătoare a riscului, trebuie să spunem că sunt niște pierderi potențiale și devin definitive doar în anumite condiții. Pentru că este absolut normal să înregistrezi pierderi atunci când rețeaua a rămas supradimensionată, la nivelul din 2008, în timp ce vânzările de credite s-au redus considerabil.
Din punctul de vedere al concurenței, într-adevăr, există orașe de 40.000-50.000 de locuitori cu 15-25 de sucursale sau bulevarde cu 10-15 sucursale. Dar asta nu înseamnă că există o concurență puternică, ci faptul că strategia de dezvoltare a rețelelor a fost greșită. Acum rețelele sunt supradimensionate, iar bancherii au uitat de restructurarea lor. Dacă pe piața bancară concurența ar fi fost mai puternică, atunci am fi asistat la scăderi semnificative de comisioane, dobânzi sau marje de dobânzi, statul s-ar fi împrumutat la costuri mai reduse, iar transparența s-ar manifesta deplin. De aceea, așa cum remarcă și Guvernatorul, concurența insuficient de puternică din sectorul bancar românesc permite băncilor să transfere ineficiența lor asupra clienților.
Timp de trei ani bancherii au amânat restructurarea în speranța revenirii pieței. Față de anul 2008, rețeaua de unități bancare și numărul de angajați s-au redus doar cu 7% deși situația economică actuală ar fi impus o reducere mult mai drastică. Până și statul s-a restructurat mai mult decât sectorul bancar în această perioadă. Costurile nerestructurării nu sunt suportate de acționari cum ar fi fost normal, ci sunt transferate clienților. Iar un astfel de comportament poate acționa ca un bumerang împotriva lor în viitor.
Băncile trebuie să-și schimbe strategia și comportamentul. Trebuie să renunțe la transferul costurilor ineficienței lor către clienți și să dezvolte o relație echitabilă și de respect reciproc cu clienții. Trebuie să se restructureze, să treacă de la obiective riscante de creștere rapidă bazate pe rețele supradimensionate, cote de piață și profituri mari în perioade scurte de timp la obiective de creștere solidă, treptată și de durată, cu costuri și marje rezonabile de profit. Băncile nu trebuie să uite că activitatea lor este indisolubil legată de activitatea clienților. Ele trebuie să conștientizeze faptul că numai o relație de lungă durată cu clienții și bazată pe principii și norme etice stă la baza unei bune activități de intermediere financiară.
Dan Armeanu este profesor universitar la Facultatea de Finanțe, Asigurări, Bănci și Burse de Valori, ASE București
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.