Recent Ziarul Financiar a publicat o opinie referitoare la contextul actual al crizei financiare conform căreia guvernele, din cauza faptului că sunt supraîndatorate, au contribuit mai mult decât piețele financiare la situația complicată în care ne aflăm astăzi.
În plus, se susține că această criză, a datoriilor publice, și criza financiară sunt două crize distincte, fiind rezultatele independente ale evoluțiilor paralele începute în anii ’80 în sectorul privat și în cel public.
Este o optică nefondată, în contradicție atât cu datele reale din economia mondială, cât și cu opiniile marilor economiști ai lumii (Roubini, Krugman sau Stiglitz – laureați ai Premiului Nobel pentru economie) care susțin că un factor important al crizei datoriilor publice a fost chiar criza financiară.
Astfel, în viziunea lui Roubini, criza financiară care a debutat în 2008 în sectorul privat se transformă într-o criză a datoriilor publice, iar aceasta reprezintă a doua fază a crizei financiare mondiale. Mai mult, Roubini consideră că “a trece pierderile băncilor în conturile publice poate duce guvernele la insolvabilitate”. Între criza financiară și cea a datoriilor suverane există o legătură indubitabilă, fiecare dintre ele influențând-o într-o anumită măsură pe cealaltă.
Cea mai mare parte a economiștilor consideră că perturbațiile financiare apărute în 2007 în SUA au influențat semnificativ evoluția economiilor statelor europene și au determinat statele să intervină pentru salvarea piețelor financiare.
În mai mult de jumătate din statele membre ale UE, conform datelor BCE și FMI, guvernele “se fac vinovate” de acordarea de ajutoare sectorului financiar ce au depășit 5% din PIB, iar acestea au variat de la injecții de capital până la intervenții în materie de lichidități sau salvarea activelor și a garanțiilor.
De asemenea, guvernele “se fac vinovate” de salvarea publică a giganților financiari. Mai mult, guvernele au fost obligate să îi salveze datorită riscurilor sistemice prezentate de cei caracterizați ca fiind “too big to fail”.
Pentru susținerea băncilor, aceleași state acuzate că au făcut mai mult rău decât piețele financiare au implementat programe în UE a căror valoare absolută depășește PIB-ul Germaniei.
Eforturile statelor de a salva băncile și de a limita efectele crizei financiare asupra economiilor la nivelul UE au condus la majorarea datoriei publice ca pondere în PIB cu aproximativ 30%. Astfel, ponderea datoriei publice în PIB înainte de începerea crizei financiare era de 66% în țările UE 17 și de 59% în țările UE 27, iar în prezent a ajuns la 85% în UE 17 și 80% în UE 27.
Dintre statele UE, cea mai mare alocare de fonduri publice pentru stabilizarea sectorului financiar a făcut-o Marea Britanie.
Astfel, dacă la sfârșitul anului 2007 și începutul crizei financiare ponderea datoriei publice în PIB în Regatul Unit era de 44%, la sfârșitul anului 2010 acest indicator a ajuns la 80%.
Indubitabil, criza financiară a avut un impact important în Marea Britanie, dar și în Irlanda, acestea având sisteme bancare de model anglo-saxon care au creat destule probleme economiilor.
În Irlanda, o altă țară care a salvat băncile, criza financiară și-a pus și mai clar amprenta asupra datoriei publice, ponderea acesteia în PIB majorându-se de la 25% la începutul crizei la 96% în anul 2010.
Este important de știut că Irlanda, dar și Spania, ca membre ale UME, nu au dat semne de risipă bugetară înainte de criză. În Spania, datoria publică s-a dublat ca pondere în PIB în perioada 2007-2010.
Danemarca, țară cunoscută pentru comportamentul bugetar exemplar, care nu a exagerat cu cheltuielile publice și nu a intrat în capcana anticipațiilor, a salvat 13 bănci de mari dimensiuni și și-a majorat datoria publică cu 58% ca pondere în PIB în perioada 2007-2010.
În SUA, țara de origine a crizei financiare s-au alocat sume mult mai importante decât în UE pentru salvarea unor instituții financiare (de exemplu Bear Stearns, Merrill Lynch, AIG).
Să nu uităm de naționalizarea Fannie Mae și Freddie Mac în cazul cărora, în opinia lui F. Lemaitre (2008), statul a realizat o ãprivatizare a câștigurilor și o socializare a pierderilor”.
Conform părerilor și estimărilor economiștilor de peste ocean, criza financiară a contribuit în mod decisiv la creșterea datoriei publice de la aproximativ 9.000 de miliarde de dolari la aproape 15.000 de miliarde de dolari.
Astfel, salvarea industriei financiare a împovărat considerabil bugetul public, datoria publică crescând cu mai mult de 40%, iar ponderea acesteia în PIB atingând nivelul de 100%, ce nu a mai fost atins din anul 1947.
În acest context, nu trebuie să uităm situația României care a fost pusă în situația dificilă de a finanța pe termen scurt, printr-un credit de la FMI, o datorie privată care provenea în mare masură din partea băncilor. De asemenea, datoria publică, deși încă la un nivel acceptabil, s-a dublat în ultimii trei ani.
Astfel, după izbucnirea crizei financiare în majoritatea țărilor UE și nu numai, bugetele publice au explodat atât sub povara datoriilor private preluate la datoria publică, dar și din cauza efectelor crizei financiare asupra economiilor, efecte ce au determinat amplificarea datoriilor publice.
Așa cum reiese și din analizele lui Peacock și Wiseman, în perioadele de criză apare “efectul de transfer” prin care o parte a cheltuielilor private este transferată asupra cheltuielilor publice.
Tot în opinia celor doi economiști, efectele crizei în activitatea economică generează creșterea rapidă a cheltuielilor, iar țările sunt nevoite să se împrumute, sporind datoriile publice.
Ce este mai grav este că piețele și instituțiile financiare au un comportament de tipul “călărețului liber” (free rider) pentru că în goana lor după profituri uriașe au declanșat o criză financiară de mare intensitate care a pus umărul la acumularea de datorii publice imense, iar acum nu vor să participe la restructurarea datoriilor.
În acest moment, criza datoriilor suverane poate determina un nou val al crizei financiare deoarece instituțiile financiare au o expunere foarte mare pe datoria statelor puternic îndatorate. În cazul unui default al statelor, e posibil ca multe instituții financiare să înregistreze pierderi și chiar să dea faliment.
În concluzie, cele două crize nu au evoluat independent și nici nu pot fi tratate distinct atâta timp cât criza financiară a determinat socializarea pierderilor private ale bancilor și a mărit datoriile publice. Legătura dintre criza financiară și cea a datoriilor suverane este atât de puternică în contextul economic actual încât tratarea lor distinctă ar fi o erezie.
Dan Armeanu este prof. univ. dr. la Facultatea de finanțe, asigurări, bănci și burse de valori, Academia de Studii Economice, București
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.