În primul rând urâm băncile din aceleași motive pentru care urâm în general: din teamă, din invidie, din ignoranță, din intoleranță, din cauza spiritului de turmă, pentru că este la modă sau pentru că ni se sugerează sau ni se indică să urâm.
În al doilea rând, urâm pentru că ne este greu să ne asumăm greșelile, eșecurile și e mai ușor să dăm vina pe alții pentru neîmplinirile noastre. Ura devine și drog de alinare și substitut al soluțiilor pentru care e nevoie de efort, de disciplină, de rigoare, de inteligență etc.
Și, nu în ultimul rând, urâm pentru că ura este cea mai lungă plăcere! După cum spunea Lordul Byron: “iubim în grabă și detestăm pe îndelete”.
Cel mai adesea urâm în perioade de restriște, de criză, în care populismul devine ideologia dominantă, în care se caută țapi ispășitori, de regulă minoritari ca etnie: romi, evrei, străini în general sau ca avere: chiaburi, moșieri, burghezi, capitaliști, moguli, bancheri. Această ură este cu atât mai convenabilă cu cât rezultatul ar putea fi o redistribuire a averii sau puterii, pe cale pașnică sau, dacă nu ne afectează, chiar violentă.
În Evul Mediu, feudalii sau regii care se împrumutau de la zarafi (de regulă evrei) nu de puține ori își lichidau creditorii. Desigur, în zilele noastre, preceptele morale ne împiedică să rezolvăm într-un mod atât de rapid, drastic și “convenabil” rambursarea datoriilor.
Întrebarea se pune dacă iubim vreodată băncile? Da! Categoric! O singură dată: în ziua în care am luat împrumutul. Apoi le urâm sistematic în fiecare lună sau trimestru, când vine scadența. Pentru că scadențele ne aduc aminte de obligații și responsabilitate, concepte incongruente cu noțiunile de liniște, tihnă și mai ales libertate. Este de-a dreptul neplăcut să ți se reamintească atât de des faptul că plăcerile (vacanța), confortul (casa), comoditatea (mașina) au un preț.
Le mai urâm pentru că ne amintesc de entuziasmul irațional care a pus stăpânire pe noi atunci când am crezut că locurile noastre de muncă vor fi veșnice, promovările și creșterile de salariu sigure, iar valoarea caselor va ajunge cel puțin dacă nu chiar mai mare decât la Londra, Paris sau New York.
Mai urâm băncile și pentru că ne amintesc frustrările de a nu putea lua un credit pe măsura dorințelor noastre, pentru că nu ne putem încadra în afurisitele reguli prudențiale și pentru că ne amintesc de întreg arsenalul pe care l-am folosit pentru a le convinge să ne mărească suma creditului, trecând de la rugăminți la amenințări sau încercări de mituire.
Le mai urâm pentru că ne amintim cum am încercat să le păcălim aducând adeverințe de salariu falsificate sperând că Dumnezeu sau șeful să facă o minune care să transforme minciuna în adevăr.
Le urâm pentru că ne aducem aminte acum că, luați de val, nici măcar nu ne-am uitat cu atenție la contractul de credit, la ce ne-am angajat, la cât ne va costa și dacă ne puteam permite.
Le urâm pentru că ne-am lăsat amăgiți de reclamele lor agresive, ca și ale vânzătorilor de mașini, case, electronice, vacanțe etc. și pentru că am vrut să le avem pe toate deodată și să nu așteptăm, precum părinții și bunicii noștri, să agonisim o viață întreagă pentru a ne îndeplini visurile.
Le urâm pentru că, între timp, mașina a ajuns un hârb, televizorul s-a depreciat moral, valoarea casei a scăzut, iar vacanța s-a terminat. Și, deși am vrea să o luăm de la început, nici măcar n-am terminat ratele la creditele curente.
În fine, le urâm pentru că n-au prevăzut criza și nu ne-au atras suficient atenția că dobânda ar putea să crească sau că leul ar putea să se deprecieze. La urma urmei suntem oameni, iar ura este un sentiment omenesc. Problema nu este ura ca stare emoțională temporară, ci transformarea ei în atitudine: deliberată, sistematică, distructivă. Problema este când ura devine temă de campanie sau o campanie în toată regula. Din păcate, sistemul bancar a devenit “inamicul public nr.1” și asistăm la o campanie fără precedent împotriva acestuia.
Este foarte adevărat că unele bănci au abuzat de încrederea unora dintre clienții lor și nu și-au respectat angajamentele asumate prin contracte. Acele bănci trebuie să corecteze situațiile respective, să caute să rezolve pe cale amiabilă disputele. Iar dacă acest lucru nu se realizează, clienții afectați în mod real au toată latitudinea să-și caute dreptatea în justiție.
Dar, atenție, vorbim de câteva mii de clienți dintr-un total de câteva milioane. Vorbim de mai puțin de 1% din total. Pentru mai puțin de 1% din credite nu este firesc să anatemizăm întregul sistem bancar, ca și cum ar fi vorba de un rapt deliberat și sistematic. Nefiresc ar fi chiar și pentru 10%.
Și eu, în calitate de întreprinzător cu credite la bănci, am propriile frustrări în relația cu acestea. În calitate de client, dar și de bancher, am convingerea că sistemul bancar din România nu a ajuns încă la un nivel suficient de înalt privind transparența, flexibilitatea și, în general, a calitatea serviciilor.
Am mai spus și cu alte ocazii că Ordonanța nr. 50 este bine-venită, pentru că reprezintă o bună ocazie de a introduce transparență în costul serviciilor bancare și de a crea un teren de joc egal pentru toți participanții. Dar litera și spiritul Ordonanței 50 nu trebuie deturnate de la scopul legiuitorului, respectiv de la textul Directivei europene nr.48/2008, care la art. 29-30 spune clar că prevederile Directivei nu se aplică și contractelor în derulare.
În jurul Ordonanței 50 există foarte multe interese, pentru că sunt mulți, inclusiv printre formatorii de opinie și decidenți, care au văzut în aceasta o ocazie nesperată de a-și reduce pe cale administrativă costurile la creditele în derulare, sfidând orice logică juridică și comercială.
E normal să existe interese. Iar acolo unde sunt interese este și multă pasiune. Pasiunile, emoțiile sunt cele care motivează. În ultimă instanță însă, logica este cea care poate să convingă.
Dan Pascariu este președintele Consiliului de Supraveghere al UniCredit Țiriac Bank
Opiniile din acest articol aparțin în exclusivitate autorului și nu implică în niciun fel instituțiile cu care acesta este asociat
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.