În 22 mai 2008 am cosemnat în cotidianul francez Le Monde o scrisoare deschisă adresată liderilor UE, alături de trei foști președinți ai Comisiei Europene, șase foști premieri și șase foști miniștri ai finanțelor/economiei din țări din UE.
Textul, numit “Piețele financiare nu trebuie să ne guverneze”, lansa un avertisment privind iminența unei crize financiare zguduitoare, care va slăbi considerabil lumea occidentală. Între semnatari se număra Jacques Santer și Otto Graf Lambsdorff, care aparțin curentelor creștin democrat și respectiv liberal din politica europeană.
La vremea publicării scrisorii la vârful Comisiei și ECB se vorbea despre “robustețea” economiei europene remarcându-se, totodată, că grupurile bancare europene nu ar fi implicate, masiv, în producerea de active toxice și că, probabil, criza nu va traversa Oceanul. Am văzut ce s-a întâmplat odată cu momentul Lehman Brothers. De atunci a început calvarul financiar european întruchipat și de o criză a zonei euro.
De ceva timp mă muncesc două gânduri privind desfășurarea crizei. Și poate că nu aș fi scris aceste rânduri acum dacă nu aș fi văzut un bancher declarând la postul public TV autohton că principala misiune a industriei pe care o reprezintă este de a avea grijă de banii deponenților, altfel spus, de a respecta relația fiduciară (de încredere) cu clienții.
Știind că banca sa a fost salvată cu bani publici în țara mamă, că a fost implicată în originarea și distribuirea de derivate periculoase, nu îmi venea să cred ce aud. Indecența retoricii afișate era la vedere.
Realitatea este că mulți în industria financiară nici acum nu își asumă rolul pe care ea l-a jucat în producerea unei crize fără egal după Marea Depresiune. Abuzul de securitizare, înșelarea clienților prin distribuirea de produse fără tranzacționare transparentă (fără valoare, practic), goana după profit prin neglijarea riscurilor la nivel micro și macro etc. au transformat mari componente ale industriei financiare într-un veritabil destabilizator intern al economiilor industrializate.
Evoluția intermedierii financiare în ultimele decenii a amplificat enorm riscuri sistemice, prin creșterea complexității și interconectivității. Cum subliniază Andrew Haldane, directorul de cercetare la Banca Angliei, tocmai robustețea sistemelor a fost lovită. Aș menționa aici și pe Alexander Lamfalussy, care în 1999, într-o analiză de mare finețe arată cum abuzul de securitizare și creșterea “sectorului bancar umbră” (shadow banking sector), care scapă reglementărilor, face sistemele tot mai fragile, vulnerabile. Criza a obligat guvernele să redescopere nevoia de stabilitate financiară. Dar nu doresc să revin asupra viciilor intermedierii financiare, așa cum a evoluat în ultimele decenii; de când a irumpt criza financiară am scris despre cauze așa cum le văd și am evocat rolul nefast al dereglementărilor, între care renunțarea la legislația Glass Steagall în 1999 și Commodities Markets Modernization Act din 2000 din SUA, care au stimulat operațiunile speculative. ZF
mi-a găzduit articole pe această temă cu generozitate.
Sunt însă îngrijorat de două procese, care par să fie accentuate de criza financiară și care, în opinia mea, merită atenție sporită.
Unul privește ce s-a întâmplat cu industria financiară în anii de criză. Riscuri sistemice au obligat guverne la intervenție publică de salvare a unor giganți bancari, a celor numiți “too big to fail”. Este drept că această intervenție a fost însoțită de eforturi de reformă a reglementării și supravegherii piețelor financiare în domenii ca: limite la leverage (îndatorare), creșterea capitalului propriu, reglementarea derivatelor, legarea remunerării de performanță, ingrădirea de operațiuni speculative etc.
Și ironia face ca Adair Turner (șeful Autorității pentru Servicii Financiare) și Mervyn King (guvernatorul Băncii Angliei) în Marea Britanie să fie mai cutezanți decât omologi din Europa continentală. O explicație ar fi supraexpansiunea City-ului, care a vulnerabilizat mult economia britanică (Irlanda și Islanda fiind cazuri de-a dreptul extreme). Fapt este însă că această criză conduce la o consolidare pe piață și apariția unor entități financiare mai mari. Dimensiunea acestor grupuri face ca riscurile sistemice să persiste.
În opinia mea, înăsprirea unor cerințe de capital propriu și lichiditate ca și o supraveghere mai riguroasă (din partea Consilului European pentru Riscuri Sistemice/ESRB) nu pot face față la operațiuni riscante (de trading) ale acestor grupuri (sunt analize care arată că noile reglementări (Basel III) sunt prea laxe, că ar trebui să se meargă până la 14% capital propriu).
Sindromul “too big too fail” netratat cum se cuvine va perpetua o stare de captivitate a guvernelor față de aceste grupuri. Lucru grav este că se pervertește logica de funcționare a economiei de piață. Fiindcă este nefiresc ca pierderi ale industriei financiare să fie socializate (pe spezele plătitorilor de taxe și impozite) în mod recurent, în timp ce veniturile lucrătorilor din această industrie să fie protejate.
“Hazardul moral” a fost accentuat prin salvări fără a fi contracarat de tratarea unor cauze de adâncime. Și mă tot întreb de ce nu se recurge la o legislație anti-trust, așa cum s-a întâmplat cu alte industrii. “Izolarea” (ring-fencing) operațiunilor tradiționale de banking de cele de “trading”, așa cum a fost propusă recent de o comisie specială în Marea Britanie, nu cred că este îndeajuns. Ce trebuie să ne pună pe gânduri este că industria revine treptat la obiceiuri periculoase și când fac această afirmație mă gândesc la riscuri sistemice.
Mark Mobius, care este un om din piață cu mare experiență, făcea referire nu demult la volumul de derivate care iar crește în ritm amețitor. Mai mult de 60% din veniturile nete ale primelor 6 grupuri financiare americane este obținut din operațiuni de trading, precum înainte de criză. În loc să diminuăm din natura speculativă (de cazinou) a activității bancare, ea se perpetuează.
Când Nicolas Sarkozy, David Cameron, Angela Merkel, în UE, au dojenit capii industriei financiare replicile au fost rapide. Cât de strâmbă este situația se vede din derularea tragediei grecești, a dramei europene. Deoarece riscul de contagiune este foarte înalt (fiindcă integrarea face ca panica să conducă ușor la reînghețarea piețelor), implicarea sectorului privat în restructurarea datoriei suverane elene (prin participarea la pierderi/haircuts) este evitată, refuzată cu vehemență de ECB și Comisie.
Dar între mari deținători de obligațiuni elene sunt mari operatori din piață (market-makers), care au fost salvați de intervenția guvernelor. Este o situație tragicomică, o pervertire a regulilor de bază ale economiei de piață, care spun că cine își asumă riscuri se cuvine să suporte consecințe.
Dacă ar fi numai situația de criză actuală poate că ai trece cu vederea având în vedere indiscutabile riscuri sistemice. Dar concentrarea pe piețe crește și grupurile bancare mari nu se dezbară de practici rele. Este ca și cum mergem spre o permanentizare a stării de criză. Și nici guvernele, Comisia în UE, Administrația în SUA, nu par să aibă forța de a rezista presiunilor industriei. Peste Ocean sunt acțiuni de diluare a prevederilor legislației Dodd-Franck. Tot astfel se întâmplă și în Europa.
Al doilea proces ține de relația între economic și social. Economicul nu poate fi abstras din social, să mi se scuze platitudinea. Criza financiară accentuează un fenomen îngrijorător în țările europene și în SUA; mă refer la îngustarea clasei milocii în ultimele două decenii.
Acest fenomen poate fi pus în corespondență cu mersul tehnologiilor, cu creșterea economică explozivă a Asiei (care a tăiat din “market shares” deținute de economiile vestice), cu politici publice și, nu în ultimul rând, cu o financializare excesivă a multor economii (în detrimentul activității industriale).
Financializarea a adus cu sine o redistribuire a venitului net în lumea corporatistă (o triplare, de pildă, a ponderii finanței în totalul profiturilor în SUA, în ultimele decenii) și în relația între salariați și acționari (capital). Teza capitalismului popular nu poate oculta creșterea inegalității veniturilor. Când plăcinta socială (PIB-ul) crește ai zice că nu sunt probleme.
Dar când plăcinta este aceeași sau chiar scade, o împărțire tot mai inegală devine periculoasă. Până și în Germania, care este o mașină economică superformantă, veniturile reale ale salariaților au scăzut cu cca 6% în deceniul trecut. Deși aici se poate spune că soliditatea “economiei sociale de piață” (cooperarea între partenerii sociali) a ajutat în surmontarea unor dificultăți ale reunificării și generate de globalizare. Oricum, politica “șanselor egale”, care este o trăsătură fundamentală a civilizării capitalismului, depinde de distribuția veniturilor. Citiți în ziarul de mâine partea a doua a opiniei. Daniel Dăianu este profesor universitar, fost ministru de finanțeOpiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.