Criza financiară accentuează erodarea clasei mijlocii. Pentru că salvarea industriei financiare a împovărat bugetele publice considerabil. În numeroase economii avansate datoriile publice au crescut cu peste 40% în câțiva ani, de la niveluri ce depășeau 60% din PIB, și tendința continuă. Întrucât corecții bugetare majore vor fi inevitabile între timp, înseamnă că cetățenii vor fi confruntați în anii ce vin cu importante creșteri de taxe și impozite, cu reduceri de cheltuieli sociale.
În al doilea rând, apare spectrul unei inflații mărite. Deja tensiuni pe piețele produselor de bază împing în sus inflația. Injecții de lichiditate repetate, efectuate de bănci centrale mari, anunță diminuarea veniturilor prin taxa prin inflație. În viitor, blocaje politice extreme ar putea conduce la subjugarea unor bănci centrale și emisiuni necontrolate de monedă. Criza financiară a indus deja o dominantă fiscală asupra conduitei multor bănci centrale (inclusiv asupra FED și BCE). Și înclinația multora dintre cei avuți de a face plasamente în entități înregistrate în paradisuri fiscale accentuează povara fiscală pentru clasa mijlocie. Înainte de criza financiară, Larry Summers și Robert Reich (profesori la Harvard) atrăgeau atenția asupra pericolelor decurgând din erodarea clasei mijlocii. Și Anthony Giddens a examinat acest fenomen. Dar ei aveau în vedere, în principal, efecte ale globalizării, ale creșterii economice din Asia la confluență cu fenomene demografice și scleroze instituționale. În 1996, Paul Samuelson vorbea de jocuri cu suma nulă în economia globală, care slăbesc pozițiile economiilor occidentale. Criza financiară/economică accelerează asemenea efecte. Dacă adăugăm și consecințe ale crizei ecologice, lucrurile se complică în plus. Amintesc că fostul economist-șef la Banca Mondială Nicholas Stern, care condusese o analiză amplă, a spus răspicat ceea ce economiștii serioși știu: că piețele nu internalizează corect relația om-natură și că este necesară o politică publică.
Dominanta exercitată de industria financiară
și erodarea clasei mijlocii sunt de rău augur pentru democrație,
pentru funcționarea sistemului de controale reciproce
instituționalizate (checks and balances), pentru asigurarea
cimentului social și a capitalului social (în accepția lui Robert
Putnam), de care democrația are nevoie. Când grupuri de interese
devin prea puternice, ele pot captura politica publică. Așa s-a
întâmplat cu valul de dereglementări, dincolo de influența unei
cosmologii a piețelor perfecte (the efficient market hypothesis)
care a neglijat riscuri sistemice și a simplificat până la
deformare înțelegerea realității.
Când societatea se polarizează, se creează premise pentru
fragmentare socială, pentru deteriorarea spațiului public (ca
perimetru de dialog și ajungere la compromisuri), pentru articulări
politice extremiste. Asemenea reacții sunt în nu puține țări din UE
și chiar în SUA. Polarizarea politică stridentă, intoleranța,
creșterea xenofobiei și șovinismului sunt și ele rău prevestitoare.
Avem de-a face și cu o mare problemă morală. Companii mari vorbesc
despre “responsabilitate corporatistă socială” (social corporate
responsability/SCR).
Unde este aceasta ca răspundere morală/fiduciară față de clienți
când se plasează produse financiare toxice unor investitori naivi
în timp ce distribuitorii produselor le short-ează (mizează pe
deprecierea activelor respective)? Penalitățile pe care bănci mari
de investiții le plătesc în SUA lui Securities and Exchange
Commission pentru asemenea practici sunt edificatoare. Unde este
responsabilitatea când firme cu venituri nete de multe miliarde de
dolari plătesc fiscului cvasinimic? Mă întreb dacă președintele
Barack Obama l-a numit pe șeful GE în fruntea unui comitet special
de învigorare a afacerilor având în vedere o asemenea performanță.
Nu în mod întâmplător, după o serie de scandaluri corporatiste
(vezi cazurile Enron, Worldcom, Parmalat etc.), Claude Bebear, șef
al patronatului francez, scria într-o carte că “Ils vont tuer le
capitalisme” (Ei vor distruge capitalismul). Parafrazându-l, ne
putetm gândi la economia de piață, la democrație.
Când evenimente rare, “lebede negre” (black swans) cum le numește
Nicholas Taleb, pun la grea încercare capacitatea guvernelor de a
gestiona treburile publice, sentimentul de echitate (fairness) în
împărțirea poverii devine esențial în prezervarea cimentului
social. Așa cum am remarcat cu ani în urmă în ZF (2006), Adam
Smith, Max Weber, Kenneth Arrow, Amartya Sen și alții au subliniat
relația între valori morale și o bună funcționare a economiei, a
societății. Când cinismul, lăcomia, iresponsabilitatea față de
soarta celorlalți, egoismul se răspândesc, anomiile pot deregla
serios societatea.
Criza este însoțită și de false piste în dezbaterea publică. A
susține că actuala criză financiară este cauzată în principal de
rolul excesiv al statului în economie este, în opinia mea, o teză
falsă. Criza financiară are la origine, în esență, un sistem de
intermediere financiară care a luat-o razna în ultimele decenii.
Sistemul financiar a dezvoltat un raison d’etre al său, tot mai în
divorț de nevoile economiei reale – grav fiind că politici publice,
în țări proeminente în economia lumii, au fost “capturate” de
finanța în folosul ei. Este adevărat însă că criza financiară se
împletește cu una a statului asistențial. Aceasta din urmă era
vizibilă de mai bine de un deceniu, fiind determinată de excese
populiste, clientelism politic și hipertrofierea sectorului public
în unele țări (Grecia fiind cazul cel mai notoriu), de
suprasolicitarea posibilităților din rațiuni militare și de altă
natură (ceea ce Paul Kennedy a numit «overstretch» în cazul SUA) și
nu în cele din urmă, de o demografie tot mai nefavorabilă
societăților industrializate (care îmbătrânesc).
Criza financiară amplifică o criză a statului asistențial, care o
premerge. Deci, a afirma, cum fac unii, că se impune o demantelare
a “statului social” pentru a rezolva criza financiară/economică
denotă neînțelegerea originilor celor două crize. Statul
asistențial trebuie să fie reformat, fiindcă opera peste putințele
sale și este necesară, în acest conext, o responsabilizare
individuală a cetățenilor, dar care nu înseamnă ca cei mai slabi să
fie abandonați. Dar și sistemul financiar trebuie să fie reformat
în mod radical. Aceste două reforme implică o rescriere a
contractului social între cetățean și stat și o revenire a
industriei financiare într-o matcă care aduce beneficii întregii
societăți.
Fără îmblânzirea piețelor financiare, fără revenirea la logica
inițială a aranjamentelor Bretton Woods (care stăvileau mișcările
de capital destabilizatoare), alte crize, cu efecte nu mai puțin
grave, vor fi invitate. Trebuie să se accepte că funcționarea
piețelor financiare nu este un dat celest, că politicile publice le
pot influența! Așa s-a întâmplat după Marea Depresiune și al Doilea
Război Mondial. Dacă procesele îngrijorătoare evocate mai sus
continuă, este periclitată funcționarea a însăși democrației.
PS: criza zonei euro este cauzată și de aranjamente instituționale
și de politici defectuoase. De aceea este nevoie de o reformă
profundă a guvernanței economice, care nu se poate rezuma la
disciplină fiscală și controlul unor dezechilibre interne. Fără
instrumente care să favorizeze convergența reală, fără elemente de
politică fiscală comună și mecanisme la nivelul UE de asigurare
împotriva riscurilor asimetrice zona euro va fi greu să reziste.
Partea I a opiniei a apărut ieri, 26 iunie 2011
Daniel Dăianu este profesor universitar, fost ministru de
finanțe
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.