La o conferință organizată recent de reprezentanta Comisiei Europene la București s-a făcut afirmația că economia autohtonă ar fi devenit “normală”, că la mulți indicatori stăm mai bine decât numeroase economii din Uniunea Europeană. A fost prezentat și un tablou de bord în acest sens.
Sunt indicatori macroeconomici care pun într-o lumină favorabilă România: nivelul datoriei publice (în jur de 36% din PIB în 2011, față de o medie de 80% în zona euro), consolidarea bugetară (deficit structural de circa 3% din PIB anul trecut față de peste 7% în 2008), scăderea deficitului de cont curent (de la 12-13% în anii 2007-2008 la circa 5% din PIB în ultimii ani). Dar asemenea cifre sunt o citire unilaterală a economiei românești. În plus, precum un Triunghi al Bermudelor, criza foarte adâncă a făcut ca indicatorii la multe țări să o ia razna, ceea ce reclamă circumspecție în analiză.Economiile emergente din UE/NMS (care au intrat din 2004) au înregistrat rate de creștere economică mult superioare celor din restul UE până la criză, uneori peste potențial (așa s-a petrecut și în România). Aceasta a făcut ca datoriile publice să rămână mici, întrucât ce contează pentru nivelul lor față de PIB este rata de creștere economică în relație cu deficitul bugetar. Cu excepția Ungariei (datorie publică de peste 75% din PIB) și Poloniei (datorie publică de peste 55% din PIB), țările din Europa Centrală și de Răsărit au datorii sub 40% acum. Dar datoriile lor au crescut rapid după izbucnirea crizei, în unele cazuri s-au dublat din concomitența creșterii deficitelor bugetare și imploziei economice. Ceea ce se tolerează unor economii de către piețe nu se tolerează altora. De pildă, Germania are o datorie publică de peste 70% din PIB, deci superioară celei a Spaniei (sub 60%), ca și a celor mai multe NMSs. Dar Germania are surplusuri externe mari, fiind creditor net al zonei euro; are și o forță de consolidare fiscală fără egal. Marea Britanie stă mult mai rău decât România la datorie publică și deficit bugetar. Ar trebui ea să aibă un rating inferior? Să observăm că economia britanică nu are handicapul euroizării în a capitaliza autonomia politicii monetare.
Există un indicator ce diferențiază bine performanța economiilor: capacitatea de a produce bunuri exportabile și importabile în dinamică, adică judecând și sofisticarea (complexitatea) acestora. În timp ce Germania are, constant, surplusuri de cont curent, fiind unul dintre cei mai mari exportatori ai lumii (în 2011 a exportat de 1.000 miliarde euro), țările din sudul zonei euro și cele mai multe NMSs înregistrează deficite externe. Deficitele externe ale României nu sunt atât rezultatul unui exces de cerere, ci mai degrabă exprimă structuralitatea unui deficit de producție. Ani de zile acest deficit a fost ascuns de finanțarea externă amplă. România a consumat peste posibilitățile ei în deceniul trecut.
Trebuie spus că cea mai mare parte a îndatorării externe a țării (ce a ajuns la aproape 100 mld. euro în 2011) este pe seama sectorului neguvernamental (70%). Din păcate, această datorie nu a întărit capacitatea de producție așa cum ar fi trebuit. România nu a avut și nu are o strategie economică articulată în acest scop (vezi și articolul semnat de Moise Alter și Dan Armeanu din ZF, 5 februarie a.c.). Intrarea în UE și, mai târziu, acordurile cu FMI (CE și BM) au fost privite de unii ca fiind suficiente pentru eliminarea neajunsurilor. Și îndatorarea externă este probabil să crească ca pondere în PIB dacă investițiile străine directe nu vor finanța preponderent deficite de cont curent prognozate la 4-5% din PIB în anii ce vin.
România și-a ameliorat solvabilitatea, în contrast cu alte țări din UE. Ea are o bază industrială mai diversă decât a Portugaliei și altor țări; are și finanțe publice mai bune. Dar se poate măsura economia noastră cu cea a Irlandei în privința adaptabilității și gradului de prelucrare a produselor de export (Irlanda a fost pusă la pământ de excesele industriei financiare)? Nu mai vorbesc de comparația cu țări din UE care au balanțe comerciale echilibrate sau surplusuri.
Ricardo Hausman, Cesar Hidalgo et.al (o echipă Harvard-MIT) au elaborat un atlas al “complexității economice” (publicat în 2011), care încearcă să măsoare potențialul de dezvoltare în funcție de distanța între “cunoașterea productivă” și venitul/loc pe care le are o țară. Unde veniturile sunt scăzute (deci și salariile) și există pricepere multă (că diversitate și calitate) potențialul de creștere este mare. Această analiză este în spiritul celei promovate de Dani Rodrik și alții, care caută să deslușească ce mișcă avantajele comparative, competitivitatea, în timp; ei merg dincolo de simpla acțiune a forțelor pieței și găsesc virtuți în politici publice. Se poate face analogie și cu ideea “mănuchiurilor” (clustere) de activități (Michael Porter). Ai spune că România nu stă foarte rău (Atlasul ne plasează pe un loc 28 la “complexitate economică” într-un clasament format din 128 de țări). Dar ierarhia nu poate surprinde fenomene îngrijorătoare ce se întâmplă în economia noastră:
– deteriorarea procesului educațional, care afectează capitalul uman;
– destructurarea unor lanțuri (networks) productive, care își are originea nu numai în delocalizări la scară UE, ci din lipsa unei politici care să aibă în vedere importanța rețelelor pentru țesutul economic și industrial, pentru competitivitate (vezi și studiul Becker et al. Bruegel, 2010);
– capitalul autohton firav în sectoare economice-cheie, ceea ce face ca destructurarea să nu poată fi prevenită (deciziile sunt luate în exterior);
– slaba legătură între producție și centre universitare, de unde ar putea veni impulsuri de creștere a gradului de complexitate a producției.
– exportul a crescut mult după prăbușirea din 2009. Dar ponderea tradables în producția internă este mică față de alte NMSs.
– cazul Nokia și altele arată că salarii mici nu mai pot compensa buchetul de factori de care depinde “cunoașterea productivă”;
– bănci locale cu slab apetit pentru finanțarea IMM-urilor;
– când ai o migrație externă de peste 2 milioane de inși nu te poți lăuda cu un șomaj de sub 8%.
La aspectele menționate mai sus merită să alăturăm calitatea slabă a instituțiilor, exprimată de fenomene precum:
– eficiența foarte scăzută a cheltuielilor publice. România a alocat pentru investiții publice cca 5% din PIB anual (în deceniul trecut), în timp ce în Polonia, Ungaria, Cehia ponderea a fost inferioară. Nici pe departe nu
s-au concretizat resursele cheltuite în infrastructură fără de care o țară nu se poate dezvolta (autostrăzi; instalații portuare; sisteme de irigații și ameliorări funciare). Este ca și cum la noi alocarea a fost de 2-3% din PIB. România nu are infrastructură, în primul rând, nu fiindcă nu am absorbit fonduri europene, ci pentru că au fost irosiți bani din bugetul public. Să ne gândim că în ultimii 6 ani ani volumul de resurse alocat investițiilor publice a depășit cu mult alocarea de cca 32 miliarde euro din bugetul UE.
– coeficientul foarte scăzut de absorbție a fondurilor europene este grăitor pentru capacitatea instituțională autohtonă. Teza acreditată de unii că este mai bine să nu absorbim mult pentru a nu repeta experiența nefastă a unor țări din UE este o aiureală: România nu este amenințată de redundanță în infrastructură; noi nu avem mult din infrastructura de bază. Că trebuie să controlăm costurile și să prioritizăm este însă un adevăr mare!
– fragilitatea instituțională se vede și în nivelul foarte scăzut al încasărilor fiscale (cca 29% din PIB, față de o medie de 33% în NMS și 40% în UE-27).
– România alocă cei mai puțini bani (ca pondere în PIB) pentru educație și sănătate între țările UE. Drept este că mult din ce se duce în sănătate nu se cheltuiește cum trebuie. Dar este de necontestat că la noi se cheltuiește puțin pentru educație, mai ales. Încasările fiscale mici slăbesc capacitatea de a aloca mai mult pentru aceste domenii.
– sumă mică din bugetul public pentru cercetare și dezvoltare (sub 0,30 % din PIB), alături de cele mai slabe economii din UE.
– avem o hemoragie a capitalului uman cu înaltă calificare/școlire; este improbabil ca unele transferuri de tehnologie, ale firmelor străine, să poată compensa această hemoragie.
– fragilitatea instituțională se vede și în incapacitatea de a valorifica în beneficiu național resursele naturale ale României.
Ineficiența crasă în utilizarea banului public, în investiții publice, echivalează cu o dezinvestiție în raport cu nevoia de susținere infrastructurală a dezvoltării economice. În deceniul trecut această dezinvestiție a fost ocultată de creșterea pe baza consumului și de finanțarea externă la îndemână. Criza scoate la iveală slăbiciuni; este posibil ca potențialul de creștere anuală (diminuat de la 5-5,5% la probabil sub 3%) să continue să se erodeze dacă nu se va înregistra o ameliorare semnificativă a eficienței cheltuielilor publice, a absorbției fondurilor europene. Este nevoie totodată de o politică economică care să stimuleze investiții în tradables, creșterea gradului de prelucrare, care să se bizuie mai mult pe economisirea internă și educația bună a forței de muncă.
Dacă la cele mai de sus adăugăm gradul de euroizare a economiei (care amputează politica monetară, spațiul de manevră al politicilor economice în ansamblu), dominația grupurilor străine în sectorul bancar (de cum le merge acestora depinde ce se întâmplă cu sucursalele de la noi), dependența mare de piețele zonei euro, înțelegem că analiza trebuie să fie mult mai nuanțată în judecarea stării și perspectivelor economiei românești. Jeffrey Franks și alții au temei să afirme că a avut loc o consolidare fiscală și de cont curent. Dar a spune că economia românească este “in good shape” (este în stare bună) este o exagerare. Cel puțin fiindcă suntem vinculați la o zonă euro care rămâne tare bolnavă, la care se adaugă probleme ca acelea prezentate mai sus.
Daniel Dăianu este fost ministru de finanțe, profesor de economie
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.