Opinie Daniel Dăianu: Cursa pentru 1 milion

Alianța USL a anunțat printre țintele strategice ale viziunii sale de guvernare crearea unui milion de noi locuri de muncă în patru ani. Și coaliția de guvernare urmărește crearea de noi locuri de muncă menționându-se o cifră apropiată, dar procesul acoperă o durată de timp mai lungă. Este bine că partidele politice își dau seama că fără un grad înalt de ocupare a forței de muncă coeziunea socială se poate eroda dramatic, cu efecte rele pentru însăși democrația.

Este de presupus că acest milion privește locuri de muncă pe net, întrucât pe piața muncii apar și dispar job-uri. Este de văzut dacă cifra privește și locuri de muncă transferate din economia informală. Drept este că a aduce locuri de muncă din economia subterană la suprafață este bine din varii motive. Unul ar fi că astfel se suplimentează veniturile bugetare prin fiscalizarea unor activități. O distincție cheie de făcut este între locuri de muncă și persoane ce intră pe piața muncii. Distincția este importantă întrucât o persoană poate avea mai multe slujbe, mai ales dacă sunt part-time.

Trebuie spus în acest context că raportul atât de vehiculat în dezbaterea publică între populația activă și cea pensionată nu reflectă realitatea economică. O parte mare dintre pensionari sunt încă pe piața muncii, chiar dacă în zona gri sau la negru. Altfel spus, este plauzibil să credem că raportul real este în fapt invers. Cei care lucrează efectiv depășesc 5 milioane de persoane (față de 4,1 milioane în scripte în primele luni ale lui 2011). La cele 5 milioane s-ar adăuga peste 1 milion de persoane care lucrează cu acte în regulă în afara țării. Participarea pe piața muncii considerabil mai redusă în România (sub 57%) față de alte țări exprimă și ponderea mare a populației din mediul rural.

Cifra de cel puțin 5 milioane persoane active în spațiul economic autohton permite o concluzie: a crește cu un milion numărul de locuri de muncă, înțelese ca număr de persoane, ar echivala cu o sporire cu cca 20% a stocului activ de forță de muncă. Dacă perioada în care s-ar încerca realizarea acestui obiectiv ar fi de 4 ani, ar însemna ca ritmul să fie de aproximativ 4% anual. Voi schița câteva repere pentru a examina acest obiectiv. Potrivit unor estimări, criza financiară/economică a diminuat rata de creștere potențială sustenabilă a economiei de la 5,5-6% la 3,5-4%. Aceasta înseamnă că o forțare a acestei creșteri, alte condiții fiind neschimbate, ar recrea o fragilitate care ar frânge, în cele din urmă, mersul economiei. Iar aici restricția majoră este legată de deficite externe. Chiar și în perioada de implozie a economiei românești deficitul de cont curent s-a situat în jur de 5% din PIB. Să folosim 4% rata de creștere anuală a PIB-ului ca parametru. Dacă intervalul de timp este de 4 ani, creșterea potențială a PIB-ului, de cca 20%, ar fi similară cu programata sporire a stocului de persoane angrenate pe piața muncii oficiale (și care nu ar veni din economia subterană). Simplificând mult de dragul argumentației și folosind o funcție monofactorială (Q(L), unde Q denotă PIB-ul și L, forța de muncă), toată creșterea producției agregate s-ar datora creșterii fizice a stocului de populație activă. Este o ipoteză de-a dreptul eroică întrucât ea implică, între altele: ca salariile reale să stagneze pentru ca orice supliment de producție/PIB să fie datorat sporirii numărului salariaților; să nu fie, în medie, nicio creștere în productivitatea muncii, fiindcă, dacă s-ar întâmpla așa ceva, nu ar mai putea fi creat un număr adecvat de locuri de muncă; și, nu în cele din urmă, tehnologiile utilizate să nu se amelioreze în sensul economisirii de forță de muncă.

Ce vreau să spun este că pe intervale medii de timp, de 4-5 ani, dezideratul de creștere cu aproape 20% a stocului de persoane angajate în economia oficială (fără a pune la socoteală numărul celor care pot intra din zona informală în cea formală) este foarte problematic. Dacă se trece de la o funcție monofactorială la una care include aportul capitalului la formarea PIB-ului (și care descrie mai bine relația între capital și muncă) obiectivul devine mai indepărtat.

Lucrurile se complică în plus dacă avem în vedere restricția valutară. Pentru o economie dependentă de finanțare externă, forțarea angajării de forță de muncă peste potențialul de creștere sustenabilă aduce inevitabilitatea izbirii de zidul dificultăților de finanțare. Este adevărat că dacă angajările s-ar face preponderent în sectoare unde se produc bunuri și servicii exportabile și care înlocuiesc importul (tradables) și câștigurile de productivitate ar fi mari se poate mări ritmul de creare de locuri de muna. Economia ar trebui să fie puternic orientată către producție și export. Deci nu consumul, ca pârghie directă, ar trebui să fie pistonul de bază. Restricția externă este foarte dificil de înlăturat. Am văzut, de altfel, forța ei în ultimele luni ale lui 2008 și debutul lui 2009.

Se menționează cele peste 700 000 locuri de muncă care s-au pierdut în perioada imploziei economiei autohtone. Inferenta ar fi că ce s-a pierdut se poate recupera prin reversibilitatea fenomenului. Dar această reversibilitate este îndoielnică în lipsa unor modificări de condiții de ordin excepțional. Ce complică recuperarea unui asemenea număr înalt de slujbe sunt factori precum:

• Creșterea economică din anii premergători crizei a fost peste potențial, fapt ilustrat de nivelul deficitelor externe ce au fost cauzate, în principal, de indatorare masivă a sectorului neguvernamental (a fost perioada în care datoria externă a sectorului privat a crescut în ritmuri amețitoare favorizată fiind și de aprecierea, inclusiv nominală, a leului);

• contextul economic internațional este cu totul altul în privința accesului la credit și costul său, fluxurile de capital;

• firmele sunt obsedate de costuri și caută să utilizeze tehnologii care economisesc resurse, inclusiv de forța de muna;

• mărirea salariului inim are două tăișuri. Poate favoriza, pe de o parte, transfer de forță de muncă din zona gri și cea subterană, ceea ce poate suplimenta venituri fiscale și civiliza relația între anagajator și angajat. Pe de alte parte, poate anula unele locuri de muncă, care nu ar mai fi transferate în economia supraterană.

Ce poate ajuta crearea unui număr cât mai mare de locuri de muncă având în vedere restricția externă și reperele menționate mai sus? În primul rând, investiții mari. Ele trebuie să fie peste 30% din PIB (au scăzut acum la sub 26% din PIB), dar cu altă structură (alocare a resurselor) decât cea din perioada ante-criză. Tebuie să absorbim mult mai multe fonduri europene, care să finanțeze proiecte ce au efecte de antrenare ample. Economia trebuie să-și amelioreze competitivitatea astfel ca restricția externă să fie mai puțin constrngătoare. BNR este bine să nu lase leul să se aprecieze în termeni reali dacă nu avem salturi majore deproductivitate. Pentru un interval de patru ani, dacă noul milion se referă strict la slujbe (și nu la persoane) îi include transfer din economia subterană obiectivul intră în domeniul realizabilității.

Daniel Dăianu este profesor de economie, fost ministru de finanțe