Opinie Daniel Dăianu: Dă-i omului (bancherului) mintea de apoi

Alan Greenspan, fostul șef al FED-ului, a făcut o mărturisire cu mare ecou la audierile din congresul american, în octombrie 2008, privind criza financiară: că această criză i-a sfărâmat credința de o viață în infailibilitatea piețelor. În același registru de declarații memorabile este de pus o declarație a lui Sanford Weill, fostul CEO al Cittigroup; el s-a alăturat celor ce apreciază că renunțarea la legislația Glass Steagal în 1999 a fost o eroare (nota bene: acea legislație, ce separă investment banking de retail, activitate bancară obișnuită, fusese introdusă în SUA după Marea Depresiune).

Sandy Weill este unul dintre artizanii marilor grupuri (conglomeratelor), care au accentuat riscuri sistemice în contextul integrării piețelor financiare. Riscurile sistemice se cuvine să fie văzute nu numai prin prisma efectelor de contaminare, de transmitere în rețeaua vastă a piețelor financiare; ele obligă și la scrutarea mecanismelor prudențiale interne ale băncilor. Complexitatea, ca trăsătură a piețelor financiare “adânci” privește și ce se întâmplă în interiorul băncilor, cum își pot ele administra riscurile -adică prudențialitatea internă. Scandalul Kerviel la o mare bancă din Franța, alte evenimente similare au arătat carențe de fond în activitatea de conformare (compliance) la nivelul băncilor și, ceea ce contează nu mai puțin, neînțelegerea de către managementul superior a gamei de riscuri produse de jucători (traderi). Nu numai că a apărut o deconectare între ce pricep executivii de vârf privind riscurile implicate de operațiuni de trading, ci și amplificarea pericolelor, în condițiile în care această activitate a ajuns să furnizeze grosul câștigurilor. Scandalul Libor arată conivențe ce merg până la bănci centrale.

Pierderile de miliarde de dolari înregistrate la biroul de trading de la Londra al JP Morgan, revelate în această vară, au produs rumoare, având în vedere reputația acestei bănci în materie de control al riscurilor. Episodul l-a întinat pe CEO-ul Jamie Dimon, care devenise vârf de lance al industriei financiare în demersul de a dilua prevederile legislației Frank-Dodd, ce urmărește rereglementarea piețelor financiare. La JP Morgan, la Sogen, ca și în alte cazuri, s-a văzut că grupuri mari nu sunt capabile să controleze riscurile, din varii motive; mărimea este în sine o problemă, intervin apoi complexitatea operațiunilor cu derivate, incapacitatea de a răspunde în timp adecvat la diverse probleme. De adăugat este și “high frequency trading”, care încearcă să capitalizeze diferențe de cotații mici prin valorificarea vitezei de efectuare a unor operațiuni grație unor programe de software speciale. Dar acest tip de trading cauzează perturbații majore, accentuează volatilitatea, destabilizează; s-a văzut și în episodul cu firma de brokeraj Knight Capital.

Andrew Haldane, directorul de cercetare al Băncii Angliei, remarca că evoluția sistemelor financiare din ultimele decenii a diminuat robustețea lor, le-a făcut mai vulnerabile. Și Adair Turner, care are șanse să fie viitorul guvernator al Băncii Angliei, crede același lucru. Faptul că banking-ul a devenit tot mai mult “trading”, speculație (joc de cazinou), în loc de finanțare de producție a mărit riscurile de contaminare la ansamblul piețelor financiare și, totodată, a făcut tot mai dificil de administrat riscurile la nivelul băncilor.

Am citit o declarație a celui desemnat de Mitt Romney să-i fie coechipier în cursa prezidențială în SUA; Paul Ryan este cunoscut ca un libertarian, ce se inspiră în programul său din Ayn Rand, o ferventă susținătoare a piețelor libere din anii 50′ și 60′. Ce mi-a luat ochii este că Ryan consideră că este bine ca giganții, ce cauzează riscuri sistemice și care pot provoca mari stricăciuni, să fie sparți; adică “too big to fail”, ca sindrom, să fie atacat la rădăcini. Altfel spus, să fie aplicată o legislație anti-trust în acest domeniu. Amintesc că Milton Friedman, apostol al monetarismului și gândirii “laissez faire” remarca că funcționarea piețelor nu ar trebui să fie împiedicată de poziții dominante, de monopoluri. Nota bene: acest aspect este unul cheie și pentru înțelegerea ordo-liberalismului, ca filosofie ce stă la baza economiei sociale de piață în Germania.

Am evocat câteva nume, declarații și crâmpee paradigmatice pentru a observa că și voci ce susțin piețele neîngrădite, reglementări puține, își dau seama de evoluția nefastă a piețelor financiare în ultimele decenii. Reiau ce am subliniat deseori în paginile ZF în anii din urmă: avem nevoie de o legislație mult mai riguroasă privind piețele financiare, sectorul bancar. Cred și eu că se impune o separare a activității de investment banking de cea de retail (parțial recomandată de Comisia Vickers în Marea Britanie); că este necesară limitarea dimensiunii entităților bancare; că trebuie să se îngrădească activitatea de trading (vezi regulile Volcker în SUA) și să se reducă leverage-ul; fondurile de risc și de investiții private (PEFs), tot shadow banking sector (sectorul bancar umbră) să fie și el reglementat sever.

Prin natura sa, activitatea bancară intră în aria utilităților publice; reglementarea acestei activități nu poate fi lăsată la mâna șefilor acestei industrii (adică să fie capturată). Cred totodată că banking-ul trebuie să fie mai simplu, mai apropiat de economia reală, reîmbibat cu principii etice; numai astfel va putea recâștiga încrederea cetățenilor și firmelor.

Profesorul de economie Daniel Dăianu a fost ministru al finanțelor, iar în prezent este consilier al premierului Victor Ponta.