Opinie Daniel Dăianu: De ce încă criză?

Cei care avertizează că ieșirea “tehnică” din recesiune nu înseamnă și ieșirea din criză au dreptate, în opinia mea. Și aici mă refer nu la argumente ce ar putea fi catalogate de unii ca fiind chițibușerii; de pildă, că dinamica PIB în ultimul trimestru din 2010 este în marja de eroare sau că nu este exclus ca în trimestrul II din acest an să avem un rezultat mai puțin bun decât în precedentele trei luni. Nu mai accentuez că definiția legată de două trimestre este o simplă convenție și că, în general, economiștii au în vedere o gamă largă de indicatori privind utilizarea forței de muncă – mersul salariilor, procesul investițional, etc. În continuare sugerez câteva piste de discuție care ajută să operăm cu distincția evocată.

Încep cu o chestiune pe care am mai abordat-o: criza unui model de creștere, care s-a bazat pe o alocare a resurselor orientată excesiv către non-tradables (adică sectoare care nu acoperă nevoile producției interne pentru care există cerere solvabilă acasa sau externă) și împrumuturi masive din străinătate. Reiau tema întrucat merită să subliniez un aspect: acest viciu al economiei autohtone nu își are originea, în principal, în construcția execuțiilor bugetare. Deschiderea prematură a contului de capital (liberalizarea grăbită a piețelor financiare), goana grupurilor bancare străine după pondere crescută pe piață (market share), neglijarea riscurilor sistemice și a pericolelor induse de creditele în valută, reguli din UE (ce au obligat la deschiderea completa a contului de capital) care nu sunt potrivite stadiului de dezvoltare a unei economii emergente, etc, au creat o vulnerabilitate importantă. Deschiderea economică (inclusiv financiară) a adus și beneficii, este neîndoielnic. Dar, una peste alta, modelul de creștere a dovedit carențe. Așa am ajuns la deficite externe (de cont curent) de peste 12-13% din PIB, care ar fi fost și mai mari dacă în România nu ar fi intrat remiteri de la cetățenii români plecați în străinătate de ordinul a miliarde de euro anual. Drept este că Cehia, Slovacia, Polonia și chiar Ungaria au avut dezechilibre considerabil mai mici decât România în anii pre-criză și că pentru a le explica trebuie să menționăm trăsături și opțiuni de politică economică care au condus la rezultate diferite.

După contracția economică mare din 2009-2010 am ajuns la deficite de cont curent de 4-5% din PIB, care ar sugera intrarea pe o cale sustenabilă dacă finanțarea s-ar face autonom, prin investiții directe ce merg în zona de tradables. Dar, este de observat că deficitul bugetar din ultimii doi ani a fost superior deficitului de cont curent –cca 8% în 2009 și 7% in 2010, în termeni ESA, față de media de 4-5% din PIB; aceasta arată ca sectorul neguvernamental a participat prin economisire netă (de circa 2-3% din PIB) la finanțarea deficitelor bugetare, că intrările de capital au scăzut mult. Cât ilustrează aceste date un efect de evicțiune (crowding out) în detrimentul sectorului privat nu este clar dacă avem în vedere că înclinația spre investiții s-a diminuat substanțial la nivelul firmelor și băncile preferă să cumpere titluri de stat. Formarea brută de capital a scăzut față de 2008 cu aproape 5% din PIB –de la cca 31% în 2009 și 2010 la aproape 26% din PIB, ceea ce nu ar fi neapărat rău dacă am avea de-a face, preponderent, cu diminuarea operațiunilor capitalului speculativ. Pe de altă parte, se observă o expectativă a economiei private în a face noi investiții productive creșterea achizițiilor reflectând mai cu seamă o refacere de stocuri și răspunsul la comenzi externe crescute.

O întrebare firească ar suna cam așa: dar explozia exporturilor din 2010 nu ar indica o reorientare de model de creștere? Trebuie să mai așteptăm. Lucrurile nu se schimbă peste noapte, “natura nu face salturi”, cum spune un dicton latin. Lupta pentru supraviețuire a obligat firme autohtone să caute piețe externe, chiar și în afara UE și uneori poate chiar în pierdere. În plus firme străine au încercat să capitalizeze costul forței de muncă din România. Dar este mult prea devreme să dăm un verdict. Pentru a ne lămuri trebuie să examinăm, între altele, structura în dinamică a investițiilor în economia autohtonă, în ce măsură reflectă ele o orientare crescută către sectoare de tradables.

Creșterea inflației din ultima parte a lui 2010 (efect al creșterii TVA și al cotațiilor unor materii de bază) este o evoluție rea pentru economie. BNR se confruntă din nou cu o dilemă mare deoarece diferențialul de randamente la dobânzi invită din nou capitaluri speculative, mai ales că leul s-a apreciat în ultimul timp. A permite leului să se aprecieze ai zice că ajută la atenuarea inflației; pe de altă parte, exporturile nete nu trebuie să fie lovite în condițiile în care reprezintă principalul piston al economiei ca o componentă sănătoasă a cererii agregate. Inflația reizbucnită creează tensiuni și complicații pentru politica monetară și nu numai.

O altă dimensiune a interpretării stării economiei este legată de procesul de consolidare bugetară/fiscală. Suntem la jumătatea drumului. În 2011 pasul de a ajunge la 4,4% din PIB deficit bugetar consolidat este îngreunat de fiscalizarea unor deficite cvasi-fiscale care exprimă ineficiența, pierderi nete ale unor companii de stat. În 2012 va trebui să se ajungă la cca. 3% din PIB în condițiile în care fiscalizarea unor asemenea deficite (anterior ascunse) va continua. Este adevărat că dacă economia va înregistra o revenire economică (un bounce-back) de 3-4% din PIB este probabil ca încasările bugetului public să crească – alte condiții fiind neschimbate – cu aproape 1% din PIB. Și trebuie să avem în vedere și eventuale ameliorări de gestiune a unor companii de stat (care ar reduce din fluxul de ineficiență). Dar pasul de consolidare fiscală va rămâne foarte ambițios. Poate dacă se va ameliora sensibil colectarea, inclusiv prin combaterea evaziunii fiscale (înăsprirea legislației privind munca la negru poate juca un rol semnificativ în acest sens), să se ușureze etapa de consolidare fiscală din anul ce vine. Acest proces este esențial pentru a desluși scenarii viitoare. Fără consolidare fiscală ar fi tot mai greu să finanțăm deficitul bugetar întrucât volumul de finanțat ar fi considerabil și costul finanțării ar crește, în circumstanțe în care piețele financiare continuă să fie (și vor fi) nervoase. Menționez că dacă serviciul datoriei publice era în 2008 de 0,8% din PIB el a urcat în 2010 la circa 1,6%. Nu în ultimă instanță trebuie să ne gândim la persistența crizei în zona euro. Beneficiem acum de o relansare economică în Germania (în special) și Franța, care înseamnă 50% din PIB-ul UE. Dacă însă piețele financiare ar îngheța din nou, ca urmare a unui faliment suveran dezordonat, economia României ar fi lovită și ea – așa cum s-a întâmplat în toamna lui 2008, după căderea lui Lehman Brothers, care a avut un impact devastator pe piețe.

O altă interpretare a stării economiei ține de dinamica salariilor/veniturilor. Ani de zile, viteza amețitoare a creditului bancar, îndatorarea peste măsura/nechibzuită, iluziile create și întretinute de apropierea și apoi intrarea în UE, miliardele multe de euro trimise de românii plecați la muncă afară, au creat sentimentul că totul este posibil. Acum se trece printr-o perioadă de trezire la realitate (mulți s-au dat cu capul de pragul de sus), care este dureroasă prin consecințe imediate (amputarea veniturilor) și perspective realiste. Aici găsim o explicație și pentru o criză de încredere și speranțe, care își are un corespondent parțial în lumea afacerilor. Ingredientul de încredere este esențial pentru procesul economic, fie că ne referim la formarea cererii și ofertei agregate interne, la psihologii individuale și colective.

Criza se cuvine să fie înțeleasă și prin neputința de a absorbi fonduri europene. Calitatea unor structuri și mecanisme, inclusiv de decizie/reacție, se verifică cel mai bine în momente dificile; atunci vezi cum operează ele, dacă există capacitate de adaptare rapidă, de învățare. Din păcate, România nu a trecut cu brio acest test (și aceasta este valabil și pentru segmente nu mici ale mediului privat de afaceri, învățate să aibă legături privilegiate cu sectorul public). În fapt, această neputință oglindește funcționarea defectuoasă a administrației publice (centrale și locale), irosirea și deturnarea banului public. Avertismentele lansate de comisarul Dacian Cioloș și fostul comisar Leonard Orban în ultimul timp, ar trebui să dea multora de gândit. Nu este un accident că România are cele mai scăzute încasări bugetare (cca 30-31% din PIB) între țările membre ale UE. Și un risc mare, pe care numeroși oficiali nu îl conștientizează, este ca bugetul UE (execuția bugetară pentru 2014 – 2020) să priveze România de sume care ar putea să o ajute pentru modernizare rurală și dezvoltare; fiindcă, sub presiunea enormă a altor nevoi, se va lua de la cei care sunt percepuți a nu fi capabili să utilizeze resurse oferite de UE. Discuțiile din Parlamentul European și în cadrul Comisiei și al Consiliului sunt grăitoare în acest sens.

În fine, criza merită să fie înțeleasă dintr-o perspectivă mai amplă, care implică nevoia de a reforma guvernanța economică în UE și Uniunea Monetară, de a preveni clivaje distrugătoare. Problemele de insolvență ale unor țări din UM trebuie judecate nu numai prin prisma unor erori/neglijențe mari de politică publică la nivel național, ci și al unor aranjamante instituționale și de politici publice inadecvate în UM (UE), al deficitului de convergență economică. Din păcate, discuțiile la noi despre această reformă practic nu există (deși autoritățile publice au decis aderarea României la Pactul EuroĂ), cum nu există nici o dezbatere serioasă privind ce presupune intrarea în zona euro.

Mai avem multe de făcut pentru a trece la un model de creștere solidă, care să asigure venituri sporite justificate oamenilor. Consolidarea fiscală are înca pași buni de făcut în timp ce depinde de reforme structurale ce sunt învăluite de incertitudini, companiile de stat trebuie să treacă printr-o revoluție managerială, avem nevoie de o alocare mai bună a resurselor și o înclinatie mai pronunțată a sectorului bancar în finanțarea investițiilor în sectoare tradables. Trebuie să absorbim mult mai multe fonduri europene. Pentru aceste și alte motive este bine ca politicienii să nu vândă iar iluzii, să facă promisiuni deșarte în 2011 și 2012.

Daniel Dăianu este profesor de economie, fost ministru de finanțe