Opinie Daniel Dăianu: Deficitele zonei euro: are Trichet dreptate?

Președintele Băncii Centrale Europene (BCE), Jean Claude Trichet, repetă cu obstinație că dezechilibrele agregate ale zonei euro (UM) sunt inferioare celor ale SUA, ale altor țări mari (probabil se referă la Japonia, cu o datorie publică de peste 200% din PIB).

Așa a spus și la ultima reuniune a liderilor zonei euro unde a fost prezent și secretarul Trezoreriei al SUA, Timothy Geithner. Prin această remarcă el încearcă, se pare, să sublinieze că starea de ansamblu a economiei europene (a zonei euro) nu ar trebui să îngrijoreze mai mult decât cea a altor țări mari. Și drept este că, dacă se compară dezechilibrul de cont curent, deficitul bugetar și datoria publică agregate (ca pondere în PIB) ale zonei euro cu ale SUA cifrele îl sustin pe Trichet; de pildă, datoria publica a SUA depășește 90% din PIB fiind peste nivelul din UM; deficitul bugetar al zonei euro va fi sub 5% în acest an față de circa 10% în SUA. Dar, aceste cifre se cuvine să fie judecate în relatie cu rădăcinile crizei datoriilor suverane în UE, în zona euro. Fiindcă, deși nivelul datoriilor publice contează, cauza principală a crizei europene rezidă în construcția defectuoasă a zonei euro.

Mai mult ca oricând se vede că o uniune monetară nu poate să reziste în lipsa unor complemente de ordin fiscal – mai concret, în lipsa unei trezorerii comune, a unor reglementări și instituții ale piețelor financiare comune. Tocmai această stare diferențiază în mod esențial SUA (sau Canada, care are și ea o alcătuire federală) de zona euro. Pe termen îndepărtat nu se poate exclude o criză suverană în cazul SUA, dacă datoria lor publică continuă să crească și restul lumii și-ar pierde încrederea în dolar ca moneda de rezervă. Însa “criza americană” s-ar manifesta printr-o depreciere masivă a dolarului care ar conduce la o inflație autohtonă mare. Într-o perspectivă cu care putem opera certificatele și titlurile de trezorerie americane rămân între activele cele mai sigure. Nimeni nu se gândește la dispariția dolarului SUA, în timp ce despre viitorul zonei euro (și implicit despre euro) se discută și se fac scenarii. Și nu numai că se fac scenarii, dar piețele reactionează și iau în calcul evenimente de genul unor falimente suverane în zona euro, efecte de contaminare, relația între bănci și datorii suverane, etc. Dacă un stat american ar intra în incapacitate de plată nimeni nu ar pune în discutie soarta SUA ca uniune monetară, a dolarului. Capitalizarea băncilor pare să fie mai bună în SUA decât în Europa și peste Ocean există instituții de reglementare și supraveghere a piețelor financiare la nivel federal. Asemenea exemple pot continua. Un argument peremptoriu că piețele nu țin cont de “deficite agregate” ale UM (UE) este că, de la începtutul crizei, ele discrimineaza tot mai sever între obligațiunile țărilor membre. Convergența între ratele dobânzilor din deceniul ce a premers criza (și care a debutat cu introducerea euro!) a fost o eroare de evaluare, o miopie, a piețelor -care a și indus supraîndatorare la nivel public și privat. Acum piețele s-au trezit, chiar dacă o fac cu excese în reacții.

Constituirea facilității Europene pentru Stabilitate Financiară (EFSF) dovedește și ea că teza sefului BCE are fisuri. S-ar putea face o analogie între programul TARP (Toxic Assets Recovery Program) din SUA și EFSF. Dar schema elaborată la Washington, de susținere a unor entități financiare, nu a avut ca temei preocuparea că ar fi pericilitată existența SUA ca uniune monetară. În timp ce soarta uniunii monetare europene se joacă. Mai mult, înseși operațiunile BCE de achiziții de obligațiuni suverane ale unor țări din zona euro întăresc teza că ce îi lipsește UM este fundamentul fiscal/bugetar comun. EFSF încearcă să preia din povara teribilă asupra BCE, care a ajuns “pompierul de serviciu” în UM. Dar ce se încearcă prin EFSF, fie ea într-o formă mult extinsă (ca volum de resurse și gamă de operațiuni) este numai un substitut la ceea ce ar da soliditate zonei euro. Oricum, EFSF ar trebui să capete o forță mult mai mare, să ajungă la circa 2.000 miliarde euro resurse mobilizabile. Necazul este că perspectiva integrării fiscale(bugetare) este încețoșată de disputa între două viziuni care se bat cap în cap. Germania, Olanda, Finlanda și alte țări văd în emisiunea de eurobligațiuni o culme a adâncirii integrării, dincolo de impedimente de ordin legal și politic. Alte țări (între care cele aflate la mare ananghie), dar și oficiali ai Comisiei, consideră că emisiunile de eurobonduri ar fi calea cea mai eficace de a stopa atacurile speculative (vezi și articolul meu din ZF, 22 august, a.c). Argumente pro și contra pot fi aduse în favoarea introducerii de euro-obligatiuni acum. Dar, numai faptul că există asemenea dispute și incapacitate de a lua decizii la timp (cum s-a întâmplat și la Wroclaw), ca și lipsa altor instrumente de intervenție la nivelul zonei euro arată că ce tot repetă seful BCE nu convinge. Poate că acutizarea crizei va forța țările zonei euro să meargă spre integrare fiscală și, este de gândit, politica – întrucât, cum se spune, “nu poate exista taxare fără reprezentare politică” (no taxation without representation). Dacă nu, este greu de văzut cum va rezista zona euro în forma actuală. Maniera incrementalistă (a pașilor mici, după tatonari și încercări) își arată limitele în condiții de criză profundă.

Simpla disciplinare fiscală (bugetară) nu poate înlocui elemente de integrare fiscală. Iar aceasta din urmă nu se poate rezuma la existența unui țar al finanțelor, a unui ministru, care să dea verdicte și sancțiuni. Criza financiară actuală arată că și țări care au avut execuții bugetare relativ disciplinate (Spania, Irlanda, de pildă) au capotat când îndatorarea excesivă a sectorului privat a vulnerabilizat la extrem bilanțuri ale băncilor, a favorizat un ciclu de avânt și prăbușire. Zona euro are nevoie de o politică economică rotundă, care să țină cont de nevoia de instrumente care să amortizeze șocuri asimetrice, să țină cont de operațiuni financare cros-frontaliere. O trezorerie comună ar ajuta și convergența economică reală, fără de care tensiuni vor persista. Când Trichet vorbește despre dezechilibre la nivelul UM, al UE, folosește o logică care promovează chiar ideea emisiunii de eurobonduri și a instituțiilor comune.