u de ieri de azi se vorbește despre necesitatea unei coagulări a
mișcării patronale în România, care să permită o mai bună
reprezentare a cercurilor de afaceri în dialogul social, în
articularea intereselor lor în relația cu cei care formulează și
aplică politici publice (economice). Acum, precum afirmă chiar
oficiali ai săi, mișcarea patronală este excesiv de fragmentată,
supusă unor influențe parohiale și uneori cu vinculații politice
mai mult sau mai puțin vizibile. Această stare se reflectă și în
funcționarea Consiliului Economic și Social, care este departe de
menirea sa inițială (sau de pe hârtie).
În cea mai mare parte, organizațiile patronale autohtone
reacționează la evenimente, nu au capacitatea de a formula poziții
cu bătaie lungă, care să se sprijine pe specializare profesională,
pe demersuri analitice solide. Cei care invocă MEDEF (din Franța),
CBI (din Marea Britanie), CONFI (din Italia) etc. recurg la modele
care s-au conturat de-a lungul timpului; avem de-a face cu exemple
din care se poate învăța multe, fără îndoială. Deși mărturisesc că
am îndoieli că se va ajunge la o funcționare analogă a
reprezentării organizațiilor de afaceri în România. Cred însă, în
mod ferm, că o coagulare este posibilă. Circumstanțele cer așa
ceva: mă refer la criza economică de mare amploare, la nevoia de a
regândi modelul de creștere economică în România, necesitatea ca
organizațiile economice cu greutate să opereze ca autentici
“stakeholders” (părtași) – cu interes funciar în dezvoltarea
economică a țării și nu în simpla maximizare a profiturilor într-un
orizont limitat de timp. Și nu în cele din urmă, am în minte modul
în care interesele economice ale economiei românești sunt promovate
în discuții cu directoratele generale ale Comisiei Europene, în
comitete specializate ale Parlamentului European (care are drept de
co-decizie legislativă), în dezbateri cu organizații similare din
alte țări ale Uniunii Europene. România are un minus considerabil
din acest punct de vedere, pe care trebuie să încercăm să-l
surmontăm, într-un fel sau altul.
În ceea ce privește numărul organizațiilor patronale cu pretenții
agregative, el trebuie să scadă drastic; nu va fi ușor, întrucât
intervin orgolii personale, de status și chiar pecuniare. Dacă vom
avea o organizație a mediilor de afaceri de largă
reprezentativitate (și deci cu atât mai legitimă), va fi relativ
ușor de format un aparat de analiză serios; o specializare bună
pusă la lucru va putea substanția mai bine propunerile de politică
economică ale mișcării patronale. În acest context, mărturisesc că
nu înțeleg de ce CIS/FIG (Consiliul Investitorilor Străini)
persistă în alcătuirea și denumirea actuale; mi se pare că este
neînțelept să contrapui capitalul străin celui autohton, fie și
prin simpla denumire a organizației, nemaivorbind că este un
exercițiu de imagine neinspirat. Mai ales că firme străine dețin
poziții cheie în numeroase sectoare ale economiei (energie, bănci
etc.), unde fac legea pe piață – nu arareori stârnind controverse
majore.
Mai cred ceva: forța mișcării patronale va avea de câștigat în
societate cu cât formularea intereselor ei se va întâlni în mod
pozitiv cu alte articulări de interese. Fiindcă o politică publică
trebuie să aibă în vedere toata gama de interese dintr-o societate.
Cu cât o politică publică va fi mai vizionară, mai pragmatică, mai
puțin supusă capturii de către clientelismul politic și din partea
unor cercuri de afaceri, cu atât va putea să evite mai ușor
pericolele populismului și ale fracturilor sociale.
Daniel Dăianu este profesor de economie, fost ministru de
finanțe
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.