Ultima întâlnire Merkel-Sarkozy nu a adus rezultate spectaculoase. Berlinul pare a accepta noțiunea de “guvern” al Uniunii Monetare (UM); până acum prefera “Wirtschaftssteurung”, care înseamnă mai degrabă dirijare/coordonare. Dar accentul este pus mai ales pe disciplina bugetară (inclușiv reguli constituționale și sancțiuni). Se subestimează, în opinia mea, rolul sectorului privat (al băncilor) în apariția acestei crize. Parisul a menționat ca emisiuni de euroobligațiuni nu sunt anvizajate, aliniindu-se poziției germane. S-a subliniat că eurobondurile, dacă vor fi, ar trebui să încununeze o fază avansată a guvernanței economice în zona euro.
Tema emisiunii de euroobligațiuni (eurobonduri)-hârtii de valoare care să fie emise în numele zonei euro (UM) și garantate în nume comun, este proeminentă în dezbaterea privind criza din zona euro. Nu puțini susțin că asemenea obligațiuni ar “sfârși” atacurile speculative împotriva verigilor slabe din UM. Din debutul crizei s-a anticipat că, în zona euro, vor fi atacate în mod sistematic obligațiuni cu rating mai slab, așa cum erau atacate monedele țărilor cu deficite externe mari înainte de introducerea euro (Paul de Grauwe). De aici ar rezulta nevoia unui “împrumutător de ultimă instanță”/lender of last resort nu ca bancă centrală.
Sunt două viziuni concurente privind eurobondurile. Cea promovată de Berlin (susținută de Olanda, Finlanda, Austria) consideră că eurobondurile nu se justifică (încă?), că ar mări hazardul moral prin slăbirea disciplinei bugetare; are în vedere și o creștere a costului împrumuturilor pentru țările creditoare, fiindcă ele ar asuma fățiș riscuri ale țărilor cu probleme mari. Apare și o problemă de legitimitate, întrucât o federalizare a politicii fiscal-bugetare (cu formarea unei “trezorerii” a UM) ar presupune modificarea de fond a Tratatului de la Lisabona, ca și a altor acte constitutive ale Uniunii; ar trebui ca parlamente naționale să ratifice așa ceva – în Germania fiind implicată și Curtea Constituțională care este ferm opusă transferurilor fiscale (aspectul de legitimitate este remarcat și de Otmar Issing, fost economist-șef al BCE, Financial Times, 9 august, a.c). Unii (Daniel Gros de la CEPS și Thomas Meyer) susțin crearea unui Fond Monetar European ca alternativă la eurobonduri.
Viziunea concurentă, sprijinită de oficiali ai Comisiei, Jean Claude Juncker, Mario Monti, Jean Pisani Ferry, Giulio Tremonti și altii, pledează pentru emisiuni de eurobonduri acum. Se pornește de la criza datoriilor suverane, care se împletește cu cea a sectorului bancar. Se ține cont de nevoia de a gestiona o situație extraordinar de dificilă, care nu ar putea fi rezolvată prin mutări incrementale. Această situație își are originea, dincolo de imprudențe bugetare ale unor state, în excese ale industriei financiare cu corespondent în supraîndatorarea sectorului privat. O pârtie s-a făcut prin obligațiuni emise de Facilitatea Europeană pentru Stabilitate Financiară (EFSF), care va deveni Mecanismul pentru Stabilitate Financiară (ESM), în cadrul asistenței pentru Grecia, Irlanda și Portugalia. Dar resursele ei sunt limitate la, practic, sub 300 miliarde euro.
Pasul către emisiuni de euroobligațiuni ar fi radical, întrucât ar forța țările la adâncirea integrării economice, politice și instituționale; ar obliga și la o reglementare și supraveghere a sectoarelor bancare la nivelul Uniunii Monetare, cu cedare de prerogative naționale.
O piață de eurobonduri ar fi adâncă rivalizând cu cea a obligațiunilor americane ca dimensiune; aceasta ar face ca o creștere a costului împrumuturilor pentru creditori să fie insignifiantă, este de prezumat – mai ales că s-ar avansa mult pe calea completării politicii monetare cu un braț fiscal. Jacob von Weiszacker (Bruegel) și Jacques Delpla au propus ca țările din UM să beneficieze de eurobonduri până la nivelul de 60% din PIB (limita impusă de Maastricht), restul fiind emisiuni naționale, care să descurajeze îndatorarea națională.
Apariția EFSF este o modalitate de conciliere a celor două viziuni. EFSF (ESM) ar fi o agenție de administrare de datorie publică la nivelul UM; ea poate mobiliza resurse pentru a ajuta țările la ananghie și are mandat de a face operațiuni pe piața secundară. Dar volumul resurselor mobilizabile este insuficient dacă este nevoie să fie asistate Italia, Spania și alte țări (Belgia?). Și procedurile de intervenție sunt complicate. De aceea Banca Centrală Europeană (BCE) a fost obligată să intervină prin achiziția, chiar directă, de obligațiuni suverane. BCE a dovedit că este singura instituție europeană care poate acționa cu celeritate. BCE a asumat, de facto, sarcini fiscale în conditiile în care EFSF nu a putut să o facă în suficientă măsură, din varii motive; trăim ani de dominanță fiscală asupra politicii monetare din cauza creșterii considerabile a datoriilor publice și crizei datoriilor suverane. Această dominanță fiscală l-a determinat pe J. Claude Trichet să deplângă inconsistențe în politici bugetare în UE și blocajul în luarea unor decizii la nivelul instituțiilor europene. Drept este însă că activitatea BCE este mai puțin supusă presiunilor naționale față de dialogul la nivelul Consiliului și în cadrul Parlamentului European.
Dacă introducerea de eurobonduri acum pare să nu fie posibilă politic, în schimb este necesar să fie mărit substanțial (cel puțin dublat) volumul de resurse mobilizabile de către EFSF. Sunt necesare măsuri care să calmeze piețele și cele de ordin incremental nu au eficacitate. Indiferent de calea urmată (eurobonduri; EFSF mărit), guvernanța economică în UM (UE) trebuie să stimuleze creșterea economică în țările cu mari probleme; fără creșterea economică nu se va putea asigura serviciul datoriilor, chiar dacă va avea loc o restructurare (ordonată) a lor. Sunt necesare instrumente de amortizare a șocurilor asimetrice la nivelul UE (cum au propus Sebastian Duillien și alții ca scheme de asigurare contra șomajului), ceea ce ar reclama o mărire a bugetului UE. BCE nu ar mai trebui să mărească dobânda de referință; misiunea ei principală acum trebuie să fie stabilitatea financiară (în plus, nu este exclus ca o inflație puțin mărită să fie utilă pentru corecția dezechilibrelor, așa cum arată Kenneth Rogoff pentru situația din SUA). Trebuie să se rezolve și situația băncilor, în sarcina BCE fiind asigurarea de lichidități la nevoie.
Angela Merkel și Nicolas Sarkozy au dreptate să spună că nu există formulă magică. Dar disciplinarea bugetară este insuficientă când criza are rădăcini în excese ale industriei financiare și supraîndatorare a sectorului privat, într-o Uniune Monetară căreia îi lipsesc constructe de bază.
Daniel Dăianu este profesor de economie, fost ministru de finanțe
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.