Opinie Daniel Dăianu - G20: capcana dezechilibrelor

Întâlnirea la nivel înalt a G20, recent încheiată la Seul, a avut puține câștiguri notabile. Între acestea este consensul asupra nevoii de a reglementa și de a supraveghea operațiunile grupurilor financiare cu operațiuni globale, care prezintă riscuri sistemice. Rămâne ca Comitetul pentru Stabilitate Financiară (Financial Stability Board), condus de guvernatorul Băncii Italiei, Mario Draghi, să vină cu detalii tehnice în anul ce vine; intenția este ca aceste grupuri să dețină mai mult capital propriu decât coeficientul de 7% indicat de Banca pentru Reglemente Internaționale (BIS) de la Basel. Din păcate, nu s-a avansat practic deloc referitor la atacarea marilor dezechilibre din economia globală.

Politicile de relaxare cantitativă a lichidităților, practicate de SUA, Marea Britanie și, parțial, chiar de Banca Centrală Europeană (prin acceptarea de colateraluri de la bănci comerciale și alte facilități speciale), pe fondul nivelului foarte scăzut al dobânzilor, alimentează copios mișcările de capital spre economiile emergente ce au creștere economică – din Asia și unele țări din America Latină. În timp ce în SUA relaxarea politicii monetare se vrea a fi un substitut la renunțarea, din varii motive, la stimuli fiscali, în Europa, politica BCE este guvernată de dorința de a sprijini sectorul bancar, țările care sunt amenințate de incapacitatea de a onora obligațiuni suverane. În Asia mai ales se reprimă presiunea spre aprecierea cursului de schimb, ceea ce face ca balanțele comerciale să continue să înregistreze surplusuri considerabile. Oricum, injectarea de lichidități în economie este văzută ca rezultând în deprecierea cursurilor de schimb dacă țările partenere nu ar recurge la mijloace compensatorii. Și astfel ajungem la o explicație pentru ceea ce este numit un “război al valutelor”, ca formă de protecționism. Acest tip de conflict valutar/comercial a apărut în mod recurent în istorie, în perioade de recesiune prelungite. Dacă nu este stopat la timp, el poate căpăta accente virulente.

Dezechilibrele mari din economia mondială exprimă și un eșec al funcționării instituțiilor sistemului financiar (monetar) internațional. Propunerea lui Tim Geithner, secretarul Trezoreriei americane (care este ministerul de finanțe al SUA), de a se impune limite (“numerical targets”) dezechilibrelor comerciale a fost respinsă de China și Germania, în special. Aceste două țări văd în politica de relaxare monetară un stimulent al conflictului valutar. Dar poziția americană exprimă o realitate de adâncime a funcționării sistemului financiar global. Dacă fluxurile de capital ar fi preponderent legate de investiții străine directe, sistemul global ar fi mai stabil. În ultimele decenii ponderea investițiilor în hârtii de valoare a perpetuat, accentuat dezechilibre și a mărit volatilitatea pe piețele financiare. În plus, în loc ca finanțele internaționale să servească economiile reale, am asistat la o financializare crescândă a tranzacțiilor, la deturnarea activității bancare către speculații (trading) cu tot felul de active. Am ajuns la situația curioasă în care economia cea mai avansată din lume, a SUA, să economisească foarte puțin și să-și finanțeze consumul în exces prin import masiv de capital (de-a dreptul împotriva a ceea ce spun manualele de economie). Este drept că această situație a ajutat creșterea economică din Asia, dar a contribuit la adâncirea unor dezechilibre în spațiul global.

Sunt două mari probleme, în opinia mea, cu care se confruntă sistemul financiar internațional. Una privește corectarea dezechilibrelor excesive prin creșterea gradului de economisire în SUA simultan cu creșterea consumului în economii care economisesc net foarte mult. Nota bene: și în Uniunea Monetară întâlnim acest sindrom, deși aici decalajele sunt mai mult legate de competitivitate (Grecia fiind caz flagrant în privința consumului public în exces). Această corecție este foarte anevoioasă întrucât ea depinde de paternuri și înclinații comportamentale, care nu pot fi modificate peste noapte. A doua chestiune privește mișcările de capital. Logica inițială a sistemului de la Bretton Woods a încercat să concilieze nevoia de comerț internațional și creștere economică cu cursuri de schimb stabile, dar ajustabile. Acest sistem, până în anii ’70, când s-a trecut la cursuri flexibile, a încercat să rezolve “imposibila trinitate” – cum a fost numită de Robert Mundell și Peter Fleming – printr-un control al mișcărilor de capital. Mai precis, imposibilitatea de a avea, concomitent, politica monetară autonomă, relativă stabilitate a cursurilor de schimb (necesară comerțului internațional) și mișcări de capital libere.
În opinia mea, fără o înfrânare a mișcărilor capitalurilor speculative și crearea unui dispozitiv de gestionare a externalităților negative create de economiile cu greutate mare, va fi greu să se stopeze o dinamică de fragmentare a sistemului economiei mondiale în blocuri comerciale și monetare. Iar reforma sistemului financiar internațional nu are cum să eludeze acest aspect. Este de urmărit cu ce inițiative va veni Franța prin preluarea președinției G20.

Daniel Dăianu este profesor de economie, fost ministru de finanțe