Protestele din București și alte orașe din țară din ultimele zile sunt explicate și ca atitudine față de “sistem”, față de elitele (partidele) politice. Explicația aceasta merită toată atenția, mai ales că ea nu este venită din neant. În nu puține țări din lumea industrializată se protestează (sunt mișcări sociale tip indignați) în condițiile crizei financiare și economice actuale, existând efecte asupra vieții politice. Dar cum și de cine este folosită această explicație importă în citirea evenimentelor. O interpretare ar sugera că aceste proteste aduc la un numitor comun responsabilitatea partidelor politice față de de situația din țară. În măsura în care se acceptă o dimensiune “sistemică” a nemulțumirii cetățenilor această abordare pornește de la un dat real. Pe de altă parte, aducerea la numitor comun riscă să anuleze un parametru fundamental al funcționării democrației: responsabilitarea principală pentru administrarea treburilor publice într-o țară o are puterea, cei care guvernează la un moment dat. De aceea, utilizarea explicației “anti-sistem” are relevanță numai până la un punct, întrucât nu se poate accepta deturnarea atenției publice de la responsabilitatea guvernării la un moment dat. Gestionarea treburilor publice în timpul unei crize adânci este o misiune foarte dificilă, dar dacă ea este asumată, decontul se face inclusiv și, mai ales, prin rezultatul la urne. În acest context, dorința de comasare a alegerilor intrigă, că să folosesc un eufemism elegant; argumentul legat de economii care s-ar face la bugetul public denotă ușurință față de tratarea procesului democratic.
Criza nu s-a terminat în Europa; ea are reziliență (va dura) deoarece cauzele sale sunt profunde. În UE avem și o criză structurală (de design și dezechilibre interne) a zonei euro. Aceste circumstanțe obligă, în România, partidele și instituțiile statului la responsabilitate deplină astfel încât cei care vor ajunge la guvernare, în urma alegerilor, să se bucure de o legitimitate cât mai solidă (susținere parlamentară și sufragii ale cetățenilor) pentru a ține barca societății românești pe linia de plutire. Este esențial ca alegerile să fie organizate în mod corect, astfel ca guvernul rezultat să exprime alegerea electoratului. Necesitatea de a avea alegeri corecte, un guvern cât mai puternic (legitim) este de înțeles prin logica funcționării democrației. În același timp, este nevoie să existe în Parlament o opoziție democratică cu “voce” (voice, cum ar spune Albert Hirschman); angrenajul de controale reciproce instituționalizate (de checks and balances), care definesc democrația, reclamă o asemenea distribuție a puterii parlamentare. Să amintesc că posibilitatea alternanței la putere trebuie să fie, mereu, o șansă pentru soluționarea pe cale democratică a unui blocaj.
Situația din România este o împletire a crizei suprafinancializării capitalismului cu vicii ale unui sistem intern măcinat de corupție, clientelism politic și neîncredere endemică în funcționarea instituțiilor. Drept este că o criză a politicului se observă pe multe meleaguri, oriunde există un “disconnect” între cei care guvernează și cetățeni.
Putem vorbi, în acest sens, chiar de o slăbire a procesului democratic (politică disfuncțională) în SUA și Europa. Există o proliferare a tentațiiilor autoritariste care, uneori, este motivată prin necesitatea de a răspunde iute la evenimente extreme (lebede negre). Dar scurtcircuitarea unor proceduri nu trebuie să devină rutină, un stil de guvernare care alterează esența democrației. Contextul social și economic este tot mai complicat. Deceniile ultime au adus o erodare a clasei mijlocii în numeroase țări occidentale, o inegalitate a veniturilor care mult timp a fost ocultată de îndatorarea cetățenilor (credit ieftin). Pierderea compasului moral în lumea afacerilor, captivitatea statelor (guvernelor) în relația cu industria financiară, creșterea anomiilor sociale ridică mari semne de întrebare privind anii ce vin.
Lideri politici care asemuie criza de acum și reflexe politice îngrijorătoare (mișcări politice extremiste) cu ce s-a întâmplat în perioada interbelică în Europa nu vorbesc aiurea. Mario Monti, noul premier al Italiei, a evocat recent pericolul ca țara sa să cunoască un curent tot mai puternic anti-european (anti-UE), dacă programul de reforme (austeritate) nu este însoțit de politici la nivelul zonei euro care să atenueze din costurile sociale. Xenofobia, șovinismul, extremismul de dreapta și de stânga, populismul deșănțat sunt în ascensiune pe bătrânul continent. Pierderea suflului UE (excepție făcând Germania și câteva țări nordice) în competiția globală contribuie la o stare de spirit negativă. Reuniunea de la Davos din acest ianuarie are o tematică sugestivă legată de coeziune socială, restabilirea conectivității între cetățeni și guvernanți, crearea de locuri de muncă, grijă față de tineri, într-o lume tot mai complexă și interdependentă; este subliniată nevoia de reinventare a modelelor sociale și economice (o reinventare a capitalismului?). Este grăitor că vorbitorul special la acest forum este, alături de cancelarul german Angela Merkel, arhiepiscopul Desmond Tutu, un reper moral pentru toți
Într-o lume atât de frământată și cu o perspectivă, pe continentul european, încețoșată, România trebuie să găsească resorturi interne pentru a apăra achizițiile democrației și pentru a trece prin această criză cu limitarea daunelor. Un test în acest scop este organizarea corectă a alegerilor în acest an. Oricine va fi la guvernare trebuie să facă eforturi de reformare a statului, să aplice reforme inteligente în domeniul învățământului și sănătății, care să aibă susținere populară și sprijin intelectual/civic cât mai larg. Trebuie luptat fără menajamente contra corupției, risipei banului public, mai ales că cumpătarea va domina anii ce vin. Este nevoie de respect față de cetățean, care se validează printr-o împărțire echitabilă a poverii induse de austeritate. Compasiunea, cimentul social, capitalul social, solidaritatea, nu sunt concepte ce aparțin unei anumite filosofii politice, într-o democrație; ele o definesc. Nu în cele din urmă, este necesară o abordare realistă privind economia românească: un model de creștere economică, care să se bizuie mai mult pe economisire internă și promovarea capitalului autohton, pe cetățeni cu o bună educație.
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.