Ultima întâlnire la nivel înalt în UE a decis ca un mecanism permanent de gestionare a crizelor (MPGC) în Uniunea Monetară (UM) să intre în funcțiune după 2013. Un asemenea mecanism ar trebui să răspundă unor crize de lichiditate și de insolvență care afectează țări membre ale UM (până acum Banca Centrală Europeană a avut rol covârșitor, care a mers și în zona fiscalității).

Nu s-a luat nicio decizie privind mărirea fondurilor mobilizabile de către Facilitatea Europeană pentru Stabilitate Financiară (FESF) și nici privind forma concretă a MPGC. Cu ceva timp în urmă, miniștrii J.Claude Juncker și Giulio Tremonti au pledat pentru ca UE să facă emisiuni de obligațiuni care să meargă până la 40% din PIB-ul cumulat al țărilor membre; să se formeze astfel o piață adâncă a obligațiunilor suverane, capabilă să reducă mult din speculațiile pe asemenea instrumente. Berlinul se opune argumentând că o “colectivizare a riscurilor” nu este dezirabilă, că aceasta ar mări prima de risc a obligațiunilor germane.

Germania insistă pe implicarea sectorului privat (deținători de titluri suverane) în procesul de restructurare a unor obligațiuni – așa-numitul “haircut”. Ce vrea Berlinul nu este lipsit de temei, dar nu răspunde unor chestiuni de fond: cum să fie finanțată asistența acordată țărilor care au probleme de lichiditate, sau chiar de insolvență; prevenirea efectelor de contagiune în condițiile expunerilor reciproce între sisteme bancare (fiind vorba de stabilitatea financiară a ansamblului UM); relația între consolidare fiscală și perspectiva creșterii economice.

Merită atenție suplimentară următoarea întrebare: poate fi evitată restructurarea de obligațiuni suverane în cazul unor țări din UM? Matematica simplă a stabilizării datoriei publice spune că, dacă ritmul de creștere a economiei nu este superior ratei dobânzii la care se finanțează deficitul bugetar și dacă componenta sa primară (ce nu include serviciul datoriei) este negativă având o natură structurală, lucrurile scapă de sub control. În Irlanda, Grecia, Portugalia, Spania sunt în curs programe de consolidare fiscală (de reducere a cheltuieilor publice, în principal), care urmăresc diminuarea deficitelor bugetare pornind de la această relație.
O problemă cheie este însă în altă parte. Aceste programe, din păcate, pot accentua cercuri vicioase într-un mediu extern ostil; fiindcă nu se întrevăd perspective ca unele dintre economii să aibă creștere economică care să nu lase serviciul datoriei publice să derapeze. De pildă, Grecia, care este scutită de efortul de a intra pe piața liberă a plasării de obligațiuni suverane câțiva ani, plătește FESF peste 5% primă de risc în condițiile în care deficitele bugetare sunt foarte mari.

O rată de creștere a economiei elene, pe termen mediu, care să depășească prima de risc, este greu de imaginat în condițiile unor corecții fiscale ce reclamă surplusuri primare tot mai mari; este de înțeles deci că datoria publică elenă va continua să crească, că un impas de solvență este inevitabil. Tot astfel putem gândi și situația Irlandei (din cauza, în principal, a preluării la datoria publică a datoriilor unor bănci), chiar dacă economia ei este mult mai orientată către export decât cea a Greciei. Prin urmare, când și cum să fie efectuată restructurarea este marea întrebare, nu dacă.

Germania a propus ca implicarea sectorului privat în eventuale restructurări să se facă după 2013. Dar piețele nu fac distincții temporale; ele deja par să internalizeze eventualitatea restructurărilor. Altfel spus, emisiuni de obligațiuni curente ale unor țări (mai puțin în cazul Greciei, până în 2013) includ prime de risc majorate. Chiar dacă restructurarea unor datorii va include deținători privați de obligațiuni, vor fi afectate și bugete publice.

Deoarece sunt țări care vor prelua din impactul restructurării, fie direct (efectul asistenței asupra datoriei publice), fie indirect prin efectul asupra bilanțurilor unor bănci care beneficiază de asistență publică; este vorba de Germania, Olanda, probabil Franța etc. De aici apare constrângerea politică (cum să prezinți electoratului național această chestiune, în vremuri de austeritate) și hazardul moral. La a doua chestiune se răspunde prin condiționalitate.

Dar de cum este construită aceasta depind șansele unui program de reformă, care să însănătoșească finanțele publice ale unei țări asistate. Trebuie spus că sănătatea finanțelor publice depinde, în ultimă instanță, de competitivitatea economiei. Și nu este clar că UM are răspunsuri potrivite la acest challenge.

Simpla disciplinare fiscală, întărire a monitorizării și politicilor de corectare a altor dezechilibre economice rămân într-o zonă vagă din acest punct de vedere. Jean Pisani Ferry invoca într-un articol recent din FT (7 dec.) necesitatea “revitalizării” economiilor sudice din UM prin politici ale UE, inclusiv prin fonduri europene. Aceasta ne duce cu gândul la împărțirea bugetului UE, care ne interesează în cel mai înalt grad.

Problema insolvenței are o dimensiune “statică” și una “dinamică”. Prima conduce la restructurarea unui stoc de obligațiuni, prin reducerea valorii nominale, diminuare de dobândă sau mărire de scadență. Aspectul dinamic are în vedere mișcarea unei economii, care să îi permită să evite acumularea de noi datorii pe care nu le poate onora.

Această a doua dimensiune a insolvenței este mai dificil de rezolvat; este motivul pentru care Paul de Grauwe crede ca obligațiuni emise de țările mai slabe din UM vor fi supuse, în mod sistematic, unor atacuri speculative, chiar dacă va funcționa MPGC. Găsim aici o rațiune puternică pentru emisiuni de obligațiuni ale UE, asa cum propun Juncker si Tremonti (care au reluat o sugestie a cercetătorilor Jean Delpla și J.von Weiszacker).

Pe această cale ajungem la necesitatea unor legături mult mai strânse din punct de vedere fiscal între tările membre ale UM. Transferuri fiscale între țări, ceea ce Germania refuză (încă!) cu obstinatie – deși asistența pentru Grecia și Irlanda implică așa ceva ar conduce și la uniformizări de taxe și impozite (a se vedea controversa privind impozitul pe profitul corporatist de 12,5% în Irlanda).

Un proces de restructurare este foarte complicat, întrucât este însoțit de efecte de contaminare și, este de reiterat, este greu ca piețele să separe costul restructurării stocului actual de obligațiuni de prime de risc pentru obligațiuni viitoare.

O restructurare de obligațiuni suverane este, foarte probabil, inevitabilă în cazul unor țări din UM; acum se trage de timp așteptându-se o liniștire a apelor, efecte ale relansării economice. Dar întârzierea nu este neapărat avantajoasă. Oricum, esențial este ca restructurarea să se facă în mod ordonat (aici “clauzele de acțiune colectivă”/collective action clauses vor juca un rol major); dacă va avea loc în condiții de “dezordine”, efectele de contagiune ar fi intense, piețele de credit ar îngheța din nou, relansarea economică ar avorta. Un handicap al Europei (față de SUA) este că testele de stress pentru bănci nu au fost credibile (s-a văzut în situația băncilor irlandeze, care au trecut testul); acest fapt ar mări impactul contagiunii, care ar lovi și România.

Ce se întâmplă în UM este un argument suplimentar că trebuie să punem în ordine finanțele publice acasă, să continuăm reforme structurale, să absorbim cât mai mult fonduri europene, să căpătam obsesia productivității. Criza în Europa nu este încă pe sfârșite și se cuvine să ne ajutăm singuri cât putem de mult!

Daniel Dăianu este profesor universitar în economie la SNSPA, fost ministru de finanțe

Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.