Dacă ar exista un instrument financiar prin care românul de rând ar putea să parieze pe incompetența statului, a politicienilor sau a guvernului probabil că ar fi mai tranzacționat decât leul pe piața interbancară.
Din păcate însă pe bursa de la București nu a existat decât un instrument financiar care paria că politicul este competent, de bună credință și că dorește binele companiilor pe care le controlează. Acest pariu s-a numit Oltchim Râmnicu-Vâlcea, cea mai mare companie de stat din sectorul industrial.
Pariul pe Oltchim s-ar fi putut transforma foarte rapid într-un pariu pe incompetența guvernului dacă brokerii ar fi reușit în cei 18 ani de existență a bursei să facă posibile tranzacțiile de tip “short selling” (vânzare în lipsă) pe acțiunile Oltchim. A fost o ocazie unică pe care și de această dată bursa și brokerii au ratat-o.
Dacă acest tip de tranzacții ar fi existat, cine ar fi pariat în 2007 când valoarea de piață a combinatului ajunsese să depășească un miliard de euro că guvernul nu-și va face treaba la Oltchim și acțiunile combinatului vor scădea până în prezent și-ar fi multiplicat banii de 34 de ori, valoarea de piață a acestuia ajungând în prezent la 28,8 mil. euro.
Așa nu am avut decât câțiva speculatori care au crezut până în ultima clipă că guvernul își va salva “copilul” și o acțiune care nu a atras atenția mai mult decât cei din cercul restrâns al investitorilor de pe bursă.
Spun că Oltchim a fost un pariu pe competența politicienilor pentru că tot ce s-a întâmplat în ultimii șase ani la combinatul din Râmnicu-Vâlcea a depins de deciziile statului. Dacă ar fi fost o problemă de management al companiei statul putea în orice moment să schimbe conducerea și să dea combinatul pe mâna celor mai buni profesioniști.
Din 2007, când Petrom a decis să închidă secția de petrochimie de la Arpechim și a lăsat Oltchim fără materie primă soarta combinatului a fost exclusiv în mâinile statului, combinatul neavând forța financiară necesară pentru a se salva singur. Resursele pentru achiziția secției de petrochimie a Arpechim și în retehnologizarea acesteia s-au dovedit în final a fi o povară prea mare pentru Oltchim.
Au urmat șase ani de tergiversări ale privatizării Oltchim și un război zgomotos între conducerea combinatului și acționarul minoritar principal, nemții de la PCC, fără ca problemele de fond ale Oltchim să fie rezolvate pentru ca în final Oltchim să fie răpusă sub presiunea pierderilor și să-și declare insolvența.
Statul nici nu a ajutat Oltchim să se salveze, nici nu s-a grăbit să vândă compania unui investitor strategic care ar fi putut să facă acest lucru decât în ultima clipă, atunci când compania era prea bolnavă pentru a se mai putea face ceva sau pentru a fi interesantă pentru privatizare.
Investitorii de pe bursă au crezut în salvarea Oltchim până în ultima clipă amăgiți de declarațiile oamenilor înalți de la stat că există investitori care vor să cumpere Oltchim.
Chiar pe 17 ianuarie Varujan Vosganian, ministrul Economiei, declara citez “până miercuri voi alege o formulă pentru salvarea Oltchim”, pentru ca decizia “salvatoare” anunțată câteva zile mai târziu să fie insolvența combinatului.
Ne mai rămâne doar speranța că statul își va lista în anii următori și celelalte “perle” pe bursă, iar brokerii vor face efortul de a introduce tranzacțiile short pe acțiunile acestora pentru ca bursa să înflorească descoperită de românii care se vor înghesui să parieze pe incompetența statului.
Adrian Cojocar este redactor ZF pe Piețe de capital