Opinie de Adrian Vasilescu: „Suntem lacomi; faceți-ne reguli!“

Criza globală, neiertătoare, a venit pe neașteptate, a provocat o explozie puternică, iar de aproape trei ani produce efecte dramatice. Filmul “Inside Job. Adevărul despre criză” – acest excepțional documentar de Oscar pe care îl prezint în rubrica de față, în serial – le trece în revistă pe cele mai dureroase dintre aceste efecte: crahurile marilor bănci de investiții americane.

Criza s-a dovedit a fi cumplită. Iar când, în septembrie 2008, în America, a căzut și Lehman Brothers, o foarte mare bancă de investiții, panica s-a generalizat. Au urmat recesiuni, șomaj, falimente, sărăcie. În film, cei intervievați spun că nimeni nu credea că se va ajunge aici. Optimismul creștea. Credința generală era că planeta plecase pe un lung drum spre prosperitate. Fascinați de ideile monetariste ale lui Milton Friedman, americanii mai întâi, apoi vest-europenii, chiar și asiaticii s-au convins că o cale bună în economie e greu de găsit, dacă nu imposibil, fără libertatea de alegere. Dovada a venit repede, din America până în Japonia: economiile deschise – fiind mai dinamice, mai inovative, având mai multe opțiuni în aplicarea politicilor și de valorificare a resurselor – au început să obțină rezultate bune. Schimbările au apărut de îndată ce și-a încheiat cariera cursul fix îmbrățișat la Bretton Woods. În noua conjunctură, cursul fix devenise o frână. Începea marea aventură a flotării cursurilor: al doilea regim al ratelor de schimb, de după Bretton Woods, ce debutase la o răscruce a istoriei. Lumea descoperise că de la monedele cu curs forțat, impus prin rate fixe de schimb, nu mai avea nimic bun de așteptat. Întâi și întâi fiindcă ratele fixe țineau în loc competitivitatea. Americanii au dat tonul și lumea s-a despărțit de trecut, spunând adio cursului fix. Nu s-a despărțit însă de trecut râzând.
Fără îndoială, i se netezea terenul globalizării economice. Și, în mod deosebit, electronizării piețelor financiare. Mari sume de bani puteau deja să fie repede transferate de pe un continent pe altul. Drumul nu se arăta însă lin. Concurența își ascuțea colții. Se anunțau mari bătălii pentru cucerirea de noi piețe, pentru întâietate pe piețele cucerite și pentru atragere de investitori. Războaiele comerciale între marile puteri economice se amplificau. Dar cel mai aprig conflict, localizat pe piețele financiare, s-a purtat între adepții reglementării și cei ai dereglementării. Semnificativ, în acest sens, este mărturisirea unui bancher la o recepție organizată de secretarul de stat al Trezoreriei americane, după ce criza a izbucnit. Sinceritate șocantă: “Suntem lacomi; faceți-ne reguli!”… Reluată în film, această mărturisire face nota dominantă a mesajului.
Să notăm că înainte de dezastru, în anii 1980, 1990 și, mai cu seamă, în anii 2000, n-au fost deloc puține vocile acelor teoreticieni, practicieni și politicieni care susțineau sus și tare că rolul reglementării financiare ar fi apus. Și că piețele, suverane, știu singure încotro și cum să meargă. Piețele deveniseră într-adevăr suverane, numai că lucrul cel mai important era ca datele circulației banilor să fie bine “citite”. Pentru așa ceva e nevoie de reguli bune și de instituții competente. Nu socotesc, astăzi, că toți cei care au crezut tot timpul în puterea pieței libere și le-au dat americanilor și lumii întregi încredere în piața liberă au greșit. Cred însă că au greșit când nu au gândit că libertatea pieței, cu marele ei atu, concurența, nu însemna în niciun fel “circulație fără reguli”. Acelor întreprinzători din lumea finanțelor, care nu încetau să ceară să fie lăsați în pace, pentru că știu ei mai bine să-și organizeze afacerile, ar fi fost nimerit să li se răspundă că nici atunci când aleargă cu automobilul pe autostradă nu sunt lăsați de capul lor. Pe autostradă circulația e liberă, dar reglementată. Piața e liberă, dar ar fi normal să fie reglementată. Bine ar fi fost dacă reglementarea venea înainte ca lăcomia să-și fi făcut numărul și să declanșeze criza. Continuare: miercurea viitoare.