“Privatizarea managementului” la companiile de stat este ultima descoperire națională în materie de reformă. Este prezentată ca o soluție inovativă de la care se așteaptă o îmbunătățire a performanței marilor întreprinderi păstorite de diverse ministere sau organisme guvernamentale, o măsură ce ar readuce în zona de profitabilitate multe societăți care actualmente nu fac decât să acumuleze datorii către bugetul public, către furnizori și către bănci, provocând blocaje în lanț în economie. Nu știu dacă Fondul Monetar Internațional este cel ce a venit cu această idee sau doar a acceptat-o în lipsa unor soluții mai bune – fapt este că privatizarea managementului figurează la loc de cinste printre măsurile avute în vedere pe perioada următorului acord.
Ideea unui management privat la întreprinderile de stat nu este nouă, ea a fost discutată în repetate rânduri după 1990 și a fost chiar creat cadrul legislativ pentru aplicarea ei. Formal, și în momentul de față managementul societăților de stat este privat, fiind exercitat de persoane selectate pe criterii profesionale, care activează în baza unui contract de management și a unor obiective de performanță. Numai că în practică sistemul nu a dat rezultatele scontate: selecția managerilor a fost întotdeauna influențată (adesea preponderent) de criterii politice, performanța economică a societăților conduse a devenit secundară în aprecierea succesului managerial, iar contractele de management s-au transformat în instrumente de perenizare a unor echipe de conducere care cu greu pot fi schimbate sau sancționate. Au apărut “baronii” din întreprinderile de stat, pentru care menținerea în posturi de conducere depinde în primul rând de abilitatea de a stabili și întreține bune relații cu autorități locale și centrale, cu lideri de sindicat, cu oameni politici sau de afaceri influenți, într-o încrengătură de interese publice și private care doar rareori și în mică măsură coincid cu criteriile de performanță economică a companiei. Nu este de mirare că în topul celor mai mari datornici din economia națională figurează întreprinderi de stat ce funcționează în pierdere de ani buni (unele aflându-se chiar în faliment nedeclarat) sau că directori ai unora dintre aceste întreprinderi sunt implicați în scandaluri de delapidare de zeci de milioane de euro (vezi cazul fostului director al CFR).Cum vor schimba noile propuneri de “privatizare a managementului” această situație? Știm deocamdată că se are în vedere angajarea unor firme (internaționale?) de recrutare care să selecteze, după criterii strict profesionale și departe de orice ingerință politică, manageri a căror activitate va fi apreciată în funcție de criterii de performanță clare, dincolo de care se vor bucura de o mare independență decizională.
Însă dacă la asta se reduce mult trâmbițata privatizare a managementului, ea nu poate produce decât efecte marginale, fiind o soluție inadecvată rezultată dintr-un diagnostic eronat al situației. Pentru că nu managementul este punctul cu adevărat slab al sistemului de conducere a întreprinderilor de stat, ci întreaga structură de guvernare corporativă a acestora, reprezentată de acele mecanisme supra-manageriale prin care proprietarul unei societăți se asigură că aceasta evoluează conform intereselor sale pe termen lung. Guvernarea corporativă folosește structuri legale cu puteri și atribuții bine determinate, precum consiliul de administrație și adunarea generală a acționarilor pentru a ghida, a supraveghea, a corecta, a evalua și a stimula managementul în funcție de performață. Or, în societățile controlate de stat, consiliul de administrație este cel mai adesea format din funcționari, adesea de nivel înalt, ai unor ministere sau agenții guvernamentale, ca și din apropiați ai potentaților zilei. Numirea într-un consiliu de administrație este o adevărată sinecură, oferind beneficii fără mari eforturi. Însă pentru a fi numit și a te menține într-o astfel de funcție cea mai bună strategie este să nu contrariezi pe nimeni, nici pe superiorii din minister, nici pe ceilalți membri ai CA și nici pe directorul societății care este acolo unde este tocmai pentru că are relațiile potrivite. În plus, nu am auzit ca un membru al CA să fie vreodată tras la răspundere pentru că societatea pe care o îndrumă merge prost. Nici adunarea generală a acționarilor, care se presupune că numește și controlează consiliile de administrație, nu are decât un rol formal, deciziile importante fiind luate la nivelul ministerului sau al unei alte autorități tutelare. Tot acest sistem de guvernare este construit și funcționează în scopul satisfacerii unui cerc de interese mai mult sau mai puțin legitime: o întreprindere controlată de stat poate fi folosită pentru “protecție socială” sau pentru subvenționarea ascunsă a unei părți a economiei (așa cum se întâmplă cu gazele naturale pe care Romgaz le vinde la jumătate din prețul pieței), precum și pentru acordarea de favoruri unei clientele, politice sau de altă natură.
Nici cei mai buni manageri din lume nu pot schimba această situație. La scurtă vreme după numire, aceștia vor fi puși în fața unei alegeri: fie înțeleg care este situația și se acomodează cu sistemul, compromițând obiectivele de performanță pentru care au fost numiți; fie înțeleg că nu pot schimba mare lucru și decid să își abandoneze misiunea; sau aleg să lupte pentru îndeplinirea misiunii lor cu riscul de a intra în conflict și a-i nemulțumi pe cei ce i-au numit, caz în care vor avea cel mai probabil o carieră scurtă.
Numai în mediul privat, în condiții de concurență robustă, se poate atinge maximul de performanță economică al unei companii și de aceea privatizarea a fost și este soluția de îmbunătățire a mersului economiei. Deși multe lucruri pot și trebuie să fie îmbunătățite în domeniul guvernării marilor companii aflate în proprietatea statului, trebuie să recunoaștem faptul că ele nu vor funcționa la performanță economică maximă – ceea ce ar putea fi acceptabil dacă distribuția beneficiilor extraeconomice ale activității lor este bine controlată și corect distribuită. Ideal de care sunt sceptic că poate fi atins în practică.
Aurelian Dochia eset analist financiar și are un contract de consultanță economică cu firma germană PCC în vederea pregătirii pentru privatizarea Oltchim
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.