Opinie de Eduard Dinu: România = inflație

Dacă unul dintre sporturile olimpice ar fi țintirea inflației, în mod cert România s-ar situa pe ultimul loc de vreo douăzeci de ani încoace. Sigur, din punctul de vedere tehnic contraargumentul ar fi acela că mecanismul țintirii inflației nu a fost abordat de către banca centrală decât în ultimii ani. Din păcate, adevărul este același. Și chiar nu are nicio relevanță acest fapt. Cu atât mai mult cu cât nu numai Banca Națională este singura răspunzătoare în acest sens. Indiferent de perioada traversată de economia națională, de criză sau de creștere economică, indiferent de locatarii din Piața Victoriei, rata inflației a fost permanent mare în România.

Pe pagina web a Băncii Naționale tronează ținta oficială pentru anul 2010: 3,5%, iar pentru anul în curs 3,0%. Valoarea efectivă a indicatorului se învârte însă în jurul cifrei 8: 7,96% pentru anul 2010 și chiar 8%, valoarea anualizată comunicată pentru luna martie 2011. Cu alte cuvinte, o abatere mai mult decât dublă a țintelor menționate.

Ce adeziv este atât de puternic încât eticheta “inflație mare” a rămas lipită pe obrazul acestei țări atât de mult timp?

Din multitudinea de factori care ar putea fi aduși în discuție în acest sens considerăm că se detașează doi care în realitate se sprijină unul pe celălalt, se autoîntrețin, și anume:

1) eșecul dezvoltării unor structuri autentic concurențiale în marea majoritate a sectoarelor de activitate și

2) slaba calitate a managerilor multor companii atât de stat, cât și din domeniul privat.

Vom argumenta succint fiecare din cei doi factori. Despre primul am mai scris în articolele publicate de către Ziarul Financiar. Din păcate, evoluțiile ulterioare acelor aprecieri nu au fost în sens pozitiv. Exemplul cel mai pregnant este cel al carburanților: al treilea ritm de majorare al prețului de vânzare al acestora din Uniunea Europeană, închiderea rafinăriei Arpechim de către liderul pieței, intenția recentă a Guvernului de a îngheța prețul de desfacere ș.a.m.d. Companiile multinaționale își valorifică puterea superioară de negociere atât în raport cu ceilalți competitori, dar și cu consumatorii finali și autoritățile statului în multe țări de pe glob. De aceea, comportamentul concu­renților din sectorul carburanților nu reprezintă un caz specific României. Ceea ce îngrijorează cu adevărat este lipsa de coagulare a intereselor consumatorilor finali din sectoarele-cheie, coagulare care ar putea lua forma de exemplu a unor asociații ale utilizatorilor/consumatorilor și ar conduce la o recalibrare, fie și parțială, a raportului de forțe. Eficiența acestui proces depinde însă indisolubil și de cerința ca toate instituțiile statului cu atribuții în această zonă să funcționeze adecvat. Nivelul de concentrare economică este ridicat sau foarte ridicat în multe sectoare: ciment, telefonie celulară, bere, asigurări, carburanți, bănci etc. Pe această bază, obiectivele de profit ale competitorilor din respectivele sectoare tinde să se materializeze, în principal, prin majorarea prețului de vânzare al produselor/serviciilor proprii. Calculul ratei de rentabilitate a vânzărilor ar demonstra relativ rapid afirmația precedentă chiar dacă, în unele cazuri, poate fi invocată și diminuarea costurilor. Efectul acestui comportament este direct negativ asupra indicelui prețurilor de consum.

Nonperformanța managerială la nivel microeconomic este mascată relativ ușor prin inflație. Două exemple relevante în opinia noastră, măcar după forma de proprietate a respectivelor entități: compania națională Tarom și lanțul Diverta. Managementul Tarom, fără experiență în domeniu, a generat prin deciziile luate pierderi financiare importante companiei aeriene la nivelul anului 2010. Mai mult, în acest moment tarifele practicate de către transportatorul național sunt semnificativ mai mari (în multe cazuri chiar cu 50%) decât cele ale companiilor concurente pe aceleași rute și perioade, ceea ce în mod logic antrenează un grad de încărcare scăzut, precum și pierderi operaționale. Dacă în cazul managementului companiilor de stat se pot invoca și influențe de natură politică, în situația firmelor private acest lucru își pierde din sem­nificație. Cazul lanțului Diverta este interesant din acest punct de vedere: acceptarea unei chirii anuale de 2 milioane de euro pentru un singur magazin fără a calcula traficul pietonal și a estima astfel vânzările a generat dificultăți financiare majore, alte firme din cadrul grupului intrând în insolvență între timp. De menționat că nivelul prețurilor de vânzare în librăriile respective a fost mult timp exagerat de ridicat, chiria mare a spațiilor comerciale fiind plătită în fapt de către cumpărători.

Afirmam că cei doi factori evocați se autoîntrețin în sensul că, în cazul unui grad de concentrare ridicat, ineficiența managerială se poate transfera relativ ușor asupra clientului final, alimentând astfel tendințele inflaționiste.

E greu de crezut că România va scăpa de eticheta numită “inflație” prea curând. Poate doar un strat mai gros de fard să estompeze puțin din vizibilitatea ei. De aceea, efectele nocive ale acesteia vor continua să se propage pe scară largă, mai ales la nivelul populației a cărei putere de cunpărare se diminuează constant atâta timp cât rata dobânzii aferentă economiilor depuse în bănci este de cca 7%, iar inflația de 8%…

Eduard Dinu este profesor doctor la Academia de Studii Economice din București