La 4 ani de la aderarea la Uniunea Europeană, România se confruntă cu un adevăr crunt – dezvoltarea este încă un deziderat îndepărtat. Faptul că în ultimele zile se amplifică atât în spațiul mediatic, dar și în spațiul politic și social discuțiile cu privire la dezvoltarea viitoare a României este un fapt benefic, ce poate genera idei ce se pot dovedi a fi de folos în trasarea unei traiectorii viitoare pentru o țară care, în prezent, pare că navighează fără niciun fel de direcție.
Discuțiile în sine nu sunt suficiente, dar sunt un mic pas înainte, raportat la letargia în care a intrat clasa politică după intergrarea în NATO și UE, în lipsa unui mare proiect național. De aceea, este bine să continuăm și chiar să amplificăm acest schimb de opinii, care trebuie însă să se transforme ulterior, în mod obligatoriu, în lucruri concrete. Fie că acest lucru se traduce în bugetare multianuală sau sistem de evaluare a modului în care se implementează politicile publice, fie că se va numi sistem de indicatori de performanță ai guvernării, toate aceste componente pot deveni părți ale unui mecanism mult mai complex, care să ne ajute nu numai să ne definim direcția sau țintele pe care ni le propunem, dar să ne și spună unde am ajuns în drumul nostru și cât mai avem de parcurs. Și din acest motiv consider că aderarea la OCDE ne va ajuta să disciplinăm modul în care se guvernează în România și ne va ajuta să măsurăm periodic progresul sau regresul realizat.Într-un articol de zilele trecute, în care se atrăgea atenția asupra indiferenței puterii actuale în raport cu o temă esențială cum este dezvoltarea României, redactorul-șef al ZF, domnul Sorin Pâslaru, ne adresa o provocare: să acceptăm faptul că în România contabilii sunt cei care sufocă dezvoltarea. Desigur, pentru cei avizați, ținta avea – e drept – doar nume, nu și prenume, nefiind vorba despre contabili, în general, ci despre “contabilii” care din biroul de la Ministerul Finanțelor Pubice stabilesc de circa 20 de ani modul în care trebuie să arate bugetele României. Consider însă că plaga este mult mai adânc înrădăcinată.
În primul rând, nu putem să-i absolvim pe toți ceilalți, care ani și ani de zile au “ratificat” propunerile respective. Modul discreționar în care se cheltuiesc banii publici, strict pe criterii politice, fără a ține cont de nicio strategie, de niciun plan plasează România la coada Europei în ceea ce privește dezvoltarea. În cadrul întâlnirilor regionale avute cu Comitetul Național pentru Dezvoltare, atât reprezentanții administrației locale, cât și cei ai mediului de afaceri au atras cu disperare atenția asupra faptului că lipsa de predictibilitate și modul haotic de alocare a resurselor publice sufocă orice tentativă de dezvoltare.
În al doilea rând, e drept că, mai ales în ultimii ani, toate bugetele României se construiesc pe principiul “să tăiem cât mai mult”, uneori fără nicio noimă, în special de acolo de unde miniștrii în cauză nu prea au pârghii să se apere: sănătate, educație, muncă. Însă problemele principale sunt cauzate de modul în care acești bani, puțini de cele mai multe ori, sunt cheltuiți. Lipsa unor standarde clare de implementare a politicilor publice și de transparență conduce la o realitate rușinoasă și îngrijorătoare: statisticile ne plasează la coada Europei în privința educației, iar despre capitolul privind starea de sănătate a poporului român cred că nici nu mai are rost să comentăm.
În al treilea rând, trebuie să ne gândim de unde vin “contabilii” care au în grijă, practic, viitorul României. Dacă o să ne uităm cu suficientă atenție, o să constatăm că sunt, de obicei, detașați de la Banca Națională a României. Instituție care, în mod justificat, nu încetează să-și clameze independența față de orice altă instituție a statului român. Cred că nu trebuie criticați că stau pe margine și nu se implică politic. Rolul lor este să fie independenți față de politic, iar dacă actuala majoritate nu e capabilă să producă un nou prim – ministru, asta nu este treaba BNR. Însă BNR nu poate fi arbitru în ceea ce privește dezvoltarea României. În acest al doilea caz, BNR trebuie să fie un jucător – și încă unul important – alături de toate celelalte instițutii ale statului.
Revenind la discuția privind stabilirea unui proiect național privind dezvoltarea României, el trebuie să țină cont nu numai de stabilirea unor ținte precise și de “viteza” cu care atingem aceste ținte, ci și de faptul că România tinde să devină, din ce în ce mai mult, o țară atomizată în regiuni economice prospere, mai puțin prospere și sărace pur și simplu. Că aceste disparități între diversele regiuni ale țării în loc să se estompeze, se accentuează de la an la an. Dacă acest proces, care s-a accelerat în ultimii ani, nu este nu numai stopat, ci și inversat, există riscul major ca România să se transforme într-o țară enclavizată economic.
Și de la enclavizarea economică până la enclavizarea teritorială, pe criterii etnice, nu e decât un singur pas. Profitând de o putere care se clatină la fiecare adiere de vot de moțiune de cenzură, adepții enclavizării marșăluiesc, în continuare, cu maximă viteză, spre țelul lor suprem: regiunea sau, de ce nu, regiunile autonome maghiare. În afara faptului că, așa cum ne indică o logică elementară, scopul general al reorganizării în regiuni este reechilibrarea potențialului de dezvoltare sau, mai pe înțelesul tuturor, șanse cât de cât egale, dacă nu condiții similare, pentru toți românii, instituirea unor aberații economico-administrative precum Țara Secuilor nu poate conduce decât la accentuarea subdezvoltării regiunii și în consecință, la condiții de viață mai proaste, pentru toți cei care trăiesc acolo.
Întreaga pledoarie de mai sus este, în fapt, un îndemn la a înțelege că dezvoltarea României trebuie să fie nu numai un deziderat comun, ci și o preocupare și un efort comun. Dacă nu înțelegem, în al doisprezecelea ceas, că nu mai putem rămâne simpli spectatori, ci trebuie să ne implicăm cât mai intens și cât mai repede în această direcție, riscăm să constatăm că am ratat – din nou – o mare șansă. Pentru că dezvoltarea României se construiește, puțin câte puțin, din eforturile noastre, ale tuturor. Dacă ne pasă de cum va arăta țara asta mâine, dacă ne pasă de cum va arăta viața noastră în această țară, acum este momentul să ne spunem părerea, să ne punem de acord și să ne apucăm – în sfârșit – de treabă. Și, din păcate, așa cum spunea Marin Preda, pentru România “timpul nu mai are răbdare”.
Mircea Geoană este președintele Senatului României, senator PSD
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.