La doi ani de la punerea României în situația imposibilă de a finanța pe termen scurt o datorie privată externă de 22 mld. euro și “salvarea” printr-un credit FMI, autoritățile încă stau pe gânduri dacă să restricționeze sau nu creditul în valută pentru populație, generatorul situației de risc.

România avea în decembrie 2008 o datorie publică de doar 28% din PIB, din care datoria publică externă era de 14% din PIB, adică 18 miliarde de euro.

Ce folos? Datoria totală externă (publică și privată), adică cea făcută de bănci și companii, ajunsese la 73 mld. euro din PIB, din care o treime datorie pe termen scurt.

Cum s-a ajuns la acest nivel al datoriei externe? Prin canalul creditului în valută. Ce a fost a fost. Problema este că acum, când se vede în ce situație riscantă a fost adus sistemul financiar local, acest canal nu este oprit. Și acest canal ar trebui oprit cu atât mai mult cu cât situația de pe piețele financiare occidentale este atât de tensionată încât riscul de a avea o nouă criză de proporțiile Lehman Brothers este luat serios în considerare. În lume este război. Războiul banilor și al datoriilor.

Pentru prima dată de când s-au înființat agențiile de rating, acum 70 de ani, datoria SUA este pusă sub semnul întrebării. Standard & Poor’s a revizuit perspectiva de rating a datoriilor SUA, AAA, de la stabilă la negativă, ceea ce înseamnă 30% șanse de scădere a ratingului în următorii doi ani.

În Europa marile ziare, politicienii și reprezentanții marilor bănci împing Grecia spre o restructurare a datoriei publice. Se vorbește despre un Lehman Brothers II, iar ideea este ca de data aceasta să fie o “restructurare ordonată” și nu panică.

Investitorii iau în calcul deja faptul că Grecia nu va putea plăti la scadență datoria și cotează obligațiunile la 80% din valoarea de emisiune. Situația este analizată pe toate fețele. O propunere ar fi plafonarea dobânzilor la care se împrumută Grecia (160% din PIB datorie publică) și celelalte țări de la periferia UE cu datorii publice mari relativ la PIB (Irlanda – 95% din PIB, Portugalia – 85% din PIB). Aceasta ar însemna însă un ajutor direct dat de către contribuabilii germani sau francezi celor din sud, deci ar fi foarte greu acceptabilă politic.

Cealaltă soluție, despre care se vorbește tot mai insistent, este restructurarea. Ce înseamnă asta? Că debitorul – statul elen, în acest caz – nu mai plătește la scadență decât 80%, 70% (sau 40% – există și asemenea estimări luate în calcul) din ceea ce datora. Grecii resping cu toate forțele această posibilitate. “Dacă se va restructura datoria, ar fi falimentul țării și o catastrofă pentru sistemul bancar elen”, a afirmat Takis Kambureas, președintele ATE Bank, citat miercuri, 18 aprilie 2011, de ziarul francez Le Figaro.

Teama este că, odată restructurată datoria, investitorii nu vor mai finanța o țară care nu a reușit să ramburseze la timp și total banii pe care i-a împrumutat. Dar ce șansă au? Statisticile sunt necruțătoare. În doar 10 ani, adică între 2000 și 2010, datoria statului elen a crescut de la 140 miliarde de euro la 340 miliarde de euro (și cea mai mare parte datorie externă), în condițiile în care PIB-ul Greciei este de 200 de miliarde de euro. Grecii s-au împrumutat cu un PIB întreg în 10 ani.

O eventuală restructurare va fi însă cu consecințe complicate și pentru celelalte țări de la periferia zonei euro cu datorii mari în cârcă. Situația este foarte grea. Dacă o bancă sau un asigurător se trezește că primește (sau i se garantează) doar 70% din ceea ce i se datorează, atunci va trebui să facă rost de bani noi. De la acționari, de la stat? Statele au plătit deja zeci, sute de miliarde de euro pentru a rezolva o situație similară provocată de căderea Lehman Brothers, ceea ce de altfel le-a și atras scufundarea în datorii.

Ce să facă România în acest context? Să-și pună problema unui nou șoc pe piețele financiare. Iar unda acestui șoc, canalul său de transmisie va fi cursul, ca și în toamna lui 2008. Fluxurile pozitive de acum, care au dus la aprecierea leului cu 5% de la începutul anului, pot face foarte rapid cale întoarsă.

Datoria publică, chiar dacă a crescut în doi ani cât în douăzeci (a ajuns acum la 45% din PIB, adică 54 mld. euro), este finanțabilă.

Cel mai mare risc provine, dacă pe partea sa guvernul reușește menținerea sub control a deficitului bugetar, din canalul cursului. Și am avut deja un tsunami în iarna 2008-2009, când statul a trebuit să se împrumute într-o zi cu 20 miliarde de euro, adică jumătate din buget și cât toată datoria publică de până atunci.

Iar cele mai expuse sunt persoanele fizice care au luat credite în valută. Companiile și băncile au putere, se pot proteja, dar persoanele fizice cu venituri în lei și datorii în valută nu.

Ungurii și-au dat seama și au restricționat dur deja, în august 2010, creditele noi în valută pentru locuințe, iar acum încearcă chiar și transformarea creditelor vechi din euro, franci elvețieni sau yeni japonezi în forinți.

Același lucru ar trebui făcut în România chiar cu riscul de a încetini creditarea locuințelor: restricționarea creditelor pentru populație în valută. Oricum cea mai mare parte a creditelor Prima Casă s-au dat pentru locuințe vechi, deci efectul de antrenare în economie este foarte redus, iar pe de altă parte creditele în lei indexate la dobânda interbancară Robor s-au ieftinit substanțial.

Cu orice risc și împotriva tuturor dacă este cazul, autoritățile trebuie să împiedice populația să-și mai ia risc valutar direct, pentru că oalele tot în capul economiei se vor sparge.

Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.