Am văzut zilele trecute, în sfârșit, o confirmare indirectă din partea unui înalt oficial al BNR a ceea ce vreo câțiva dintre noi spunem de aproape doi ani: politica de dobânzi înalte a băncii centrale a permis băncilor comerciale din România să-și mascheze ineficiența și să transfere – aproape în totalitate – costurile crizei asupra clienților bun platnici. La doi ani de la declanșarea crizei, aflăm cu stupoare că sistemul bancar românesc și-a redus numărul de angajați doar cu vreo 3 la sută (majoritatea ieșiți la pensie sau aflați în concedii de maternitate!) și rețelele teritoriale cu numai 5-6 la sută. În aceeași perioadă, activitatea principală a băncilor – aceea de a credita economia reală – a scăzut dramatic, iar acordarea de credite noi practic a înghețat. Cifrele agregate sunt mai revelatoare decât orice afirmație: conform unei statistici recente, media creditelor noi acordate în România ajunsese la mai puțin de 1 (un) credit pe lună pe sucursală bancară! În aceste condiții, aud că preocuparea principală a managementului multor bănci acum la sfârșitul toamnei este – ce credeți? – bonusul anual.
Cum s-a putut ajunge la asemenea absurdități economice din partea sectorului care tradițional reunește unele dintre cele mai luminate minți de business ale unei țări? Cum au permis reglementatorul și Executivul un asemenea abuz de poziție dominantă tocmai din partea domeniului de la care toată lumea așteaptă semnalul ieșirii din recesiune? Cum a acceptat asociația patronală, ARB, o asemenea obtuzitate cu impact devastator asupra prestigiului breslei?
Să încercăm să devoalăm fotografia eșecului restructurării sistemului bancar, fără partis pris-uri și fără populisme ieftine. Cauza fundamentală a ineficienței revoltătoare în care operează sistemul bancar românesc o constituie însăși natura monopolistă a pieței finanțărilor și depozitelor în România. Care sunt opțiunile reale ale clientului care are nevoie de finanțare, în condițiile în care bursa românească este prea mică, iar alte forme alternative de finanțare – larg răspândite în Occident – cum ar fi fondurile de risc, plasamentele private, finanțările mezanin etc. – sunt aproape inexistente în România? Este evident că în ceea ce privește finanțarea, băncile comerciale românești profită de un statut cvasi-monopolist și, ca orice jucător de piață inteligent, își extrag rente de monopol, atâta vreme cât reglementatorul pieței ori alte autorități le permit să facă asta. Aceeași situație, poate chiar mai gravă, se întâlnește și în ceea ce privește alternativele clientului român de a-și plasa disponibilitățile monetare.
Pornind de la această realitate a unui cvasi-monopol de facto, banca centrală, cu intenția lăudabilă academic de a lupta cu inflația, a permis, prin politica de dobânzi înalte, ca băncile românești să devină “pisici grase”, făcând profit din schimb valutar și din simplul arbitraj între depozitele clienților și plasamentele cu risc zero la BNR sau în titluri de stat. Simultan, pentru ca nu cumva să fie nevoite să facă restructurări de personal sau de rețele, băncile au mărit – uneori dramatic – atât comisioanele, cât și dobânzile la creditele în sold. Să fie clar: majorarea comisioanelor nu are nicio justificare! Este adevărat însă, o parte din creșterile de dobânzi s-ar putea aloca majorării primei de țară pe care băncile înseși a trebuit să o plătească; dar dacă ținem cont că această majorare s-a suprapus peste reducerea dramatică a costului finanțărilor interbancare – vestitul LIBOR- până la minime istorice, efectul net asupra costului băncilor s-ar putea să fi fost de fapt neglijabil.
Băncile s-au comportat astfel perfect monopolist: au majorat prețurile în plină criză, în condițiile în care era evident că debitorul nu avea opțiuni, fără să se preocupe să-și ajusteze mai întâi baza de costuri, să devină mai eficiente, să se concentreze mai mult pe deservirea clientului, așa cum a făcut sectorul privat ne-financiar în imensa sa majoritate. Din această perspectivă, a rezistenței la restructurare, sectorul bancar românesc se plasează din păcate alături de celălalt zombie al economiei românești – sectorul bugetar, perpetuu supraponderal, ineficient și ireversibil compromis în conștiința publică.
Ca finanțist și ca fost bancher comercial mă doare alăturarea dintre sectorul bancar și sectorul bugetar, dar lucrurile trebuie spuse așa cum sunt, nu așa cum ni se prezintă sau cum ne-am dori să fie. E limpede că sistemul bancar românesc se complace într-o stare de ineficiență comodă, dar care mie mi se pare că e aproape de inconștiență: răbdarea economiei reale, a societății în ansamblu se apropie de sfârșit, semnele sunt peste tot în jurul nostru! Acțiuni juridice de grup în instanță – un fenomen nemaiîntâlnit în România – reglementări de protecție a consumatorului, grăbite și probabil în mare măsură greșite, dar rezultate tot din faptul că până și legiuitorul și-a pierdut răbdarea asistând la nepăsarea băncilor față de situația economică și socială. Tot mai mulți oameni de afaceri care țipă din gură de șarpe că nu mai pot tolera atitudinea băncilor și iată, lăudabil, în sfârșit voci lucide chiar și în BNR – l-am numit pe dl. Lucian Croitoru – care ies în public să le atragă atenția confraților bancheri că au întins coarda prea mult.
Să luăm aminte și la ce se întâmplă în Europa unde mocnește o stare de spirit profund anti-bancheri, pe care cetățenii îi văd nu numai responsabili de criză, ci, culmea obrăzniciei, nici măcar afectați de recesiune. Urmările acestei percepute aroganțe și a lipsei de solidaritate a băncilor cu societatea în ansamblu ar putea fi dramatice: SUA au adoptat deja o legislație restrictivă referitoare la activitățile bancare, Marea Britanie la fel; alte țări printre care lângă noi Ungaria și Austria vor impozita suplimentar băncile.
Sper ca în România să nu prevaleze astfel de sentimente de profundă frustrare provocate de bănci în detrimentul unei abordări raționale prin mecanisme de piață, a restructurării sectorului bancar. Simt însă obligația să atrag atenția că dacă BNR, dacă mințile luminate din conducerile băncilor comerciale, dacă asociația profesională nu vor lua rapid în serios problema restructurării și eficientizării sistemului bancar, reacția normativă sau legislativă derivată din exasperarea unei bune părți a societății poate lua forme extreme.
Dacă sistemul bancar se dovedește incapabil să devină suplu, eficient, flexibil și centrat pe client, dacă nu poate sau nu vrea să-și reducă diferența nejustificată între profitabilitate și eficiența socială, intervenția legiuitorului va fi inevitabilă. Iar acesta e ultimul lucru pe care ni l-am putea dori!
Doru Lionăchescu este partener principal la Capital Partners
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.