Un prieten gazetar m-a dojenit cordial deunăzi, reproșându-mi că firmele cu capital românesc nu se extind în regiune. Subtextul reproșului era că antreprenorii români nu au anvergura, viziunea și perseverența altora, bunăoară a polonezilor sau, până de curând, a grecilor, și că “vezi, Doamne”, capitalul românesc nu reușește să iasă din provincialismul buticăresc al anilor 90.
Deși înțeleg și uneori împărtășesc această frustrare a multor conaționali, reproșul bine intenționat al prietenului ziarist merită o analiză mai atentă, dincolo de dorința noastră firească de a face din București ceea ce nu a fost niciodată: centrul de business al Europei de Sud-Est. Cât de realistă e o asemenea posibilitate? Merită să dezbatem măcar ideea sau ne mulțumim, ca români, să ne acceptăm condiția standard “ingrată, dar foarte comodă” de soldați ai altora?!
Înainte de a argumenta răspunsul la întrebările de mai sus, sar direct la concluzie: eu cred că România poate deveni “hub”-ul regional de business al Balcanilor de Nord, inclusiv Moldova, într-o anumită conjunctură geopolitică și cu condiția deschiderii unor aliniamente strategice noi, radical diferite de cele exersate în prezent de România.
Raționamentul meu pleacă de la situația de fapt a capitalului românesc astăzi, la mai bine de doi ani de criză profundă, exacerbată de zig-zaguri politice uluitoare. Cu mici excepții, perioada de 3-4 ani de creștere economică robustă a României înainte de 2008 a fost total insuficientă pentru consolidarea capitalului românesc. Așa se face că imediat după declanșarea crizei, cu largul sprijin al sistemului bancar, companiilor românești li s-a evaporat și puținul capital pe care îl agonisiseră: au urmat, într-o logică dramatică, dar firească, insolvențe, falimente sau, în cel mai bun caz, supraviețuirea afacerii de la o zi la alta. Îndrăznesc să spun că astăzi, înainte cu cel puțin 12 luni de revenirea creșterii economice, sectorul privat românesc se zbate, pe ansamblu, într-o zonă de capitalizare negativă, cu perspective certe de insolvabilitate. Și cum o nenorocire nu vine niciodată singură, guvernul (așa-zis de dreapta) perseverează în agresiunea fiscală sistematică a capitalului privat, prăvălind peste aceste măsuri care mai de care mai trăsnite, al căror singur obiectiv este să peticească de pe o zi pe alta un buget structural nesustenabil, fără a lovi cumva interesele birocrației de stat și ale votanților pauperi.
Sugrumăm deci clasa cea mai vibrantă a nației române și singura ei șansă de prosperitate – întreprinzătorii, micii capitaliști, oamenii cu ceva stare, investitorii, frumoșii nebuni care își asumă riscul eșecului – pentru a cocoloși asistatul clientelar și pentru a acoperi risipa îngrozitoare a banului public.
Poate în aceste condiții să aspire capitalul românesc la statutul de jucător regional, similar celui pe care prietenii polonezi asudă din greu acum să și-l atribuie pentru zona Europei Centrale? Răspunsul meu este NU și DA!
NU, dacă vom continua să cântăm monocord aria fondurilor europene drept unica soluție de recapitalizare a economiei românești. O spun din nou răspicat: fondurile europene sunt în bună măsură o iluzie! Nu în sensul că alocarea lor contabilă pentru România nu ar exista la Bruxelles, ci din perspectiva realistă a incapacității noastre – dovedită cu asupra de măsură – de a le atrage!
Fondurile UE rămân, la patru ani de la aderare, o himeră pentru România, și nu am niciun indiciu că ar putea juca, realist, alt rol decât marginal în revenirea noastră economică în anii următori. Asta nu înseamnă desigur că nu ar trebui făcute eforturi pentru atragerea lor – orice euro, orice dolar la cost rezonabil înseamnă aer pentru România.
Soluția repoziționării noastre ca jucător regional în sud-estul Europei poate fi însă o redesenare a opțiunilor strategice ale României – în paralel cu angajamentele actuale derivate din statutul de membru UE. România trebuie să se orienteze viguros către viitoarele mari puteri economice mondiale și regionale, ale căror interese se suprapun cu cele ale României: cu prioritate Turcia și China.
În relația cu China cu precădere, o țară pe care noi o neglijăm cu dezinvoltură inconștientă, România se poate poziționa ca centru regional sud-est european. Republica Chineză – un gigant demografico-economic capabil să producă lunar excedente comerciale de peste 20 miliarde de euro și care stă pe un munte de rezerve valutare de ordinul miilor de miliarde de dolari – a avut până în 1989 relații speciale cu România – iar chinezii nu uită lucrul acesta! Inconștiența noastră, fudulia euro-atlantică, îngustimea de gândire și lipsa viziunii geostrategice ne-au făcut să-i neglijăm, în timp ce tot restul lumii e în pelerinaj zilnic la Beijing de unde se întorc cu aranjamente de cliring bilateral și cu contracte de zeci de miliarde de dolari.
Ce a făcut România între timp? Într-un gest de impolitețe greu scuzabil, am anulat până și singura cursa Tarom către China, pe motive de eficientizare a activității. Mai bine să piardă compania aeriană națională câteva zeci de milioane de euro anual survolând grațios destinații europene bătute de toți operatorii, de ce să avem măcar un avantaj strategic din pierderea asta?!
În condițiile în care capitalul chinez începe să primescă acordul conducerii politice de a se extinde în străinătate, România s-ar putea poziționa drept partener favorit pentru Europa de Sud-Est; pentru a nu rata și această șansă e nevoie însă de o muncă titanică de recuperare a decalajului relațional, în primul rând printr-un amplu efort politic la nivel de vârf. E nevoie în paralel și de eforturi conjugate la nivel privat, pe care unii dintre noi deja le facem de ceva vreme.
Dacă reușim să convingem China că România poate fi poarta naturală de intrare a capitalului chinez nu numai în Balcani, ci și în UE, dar mai ales în Asia Centrală (via Marea Neagră) – o zonă crucială pentru Republica Chineză – companiile românești vor avea o șansă de a deveni jucători regionali. Altfel, singur pe lume, decapitalizat, deznădăjduit și agresat politic și fiscal în fiecare zi, capitalistul român fie se va întoarce forțat la statutul de buticar provincial, fie va deveni în scurtă vreme o specie pe cale de dispariție.
Doru Lionăchescu este partener principal al casei de investiții Capital Partners
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.