Treburile firmei m-au purtat zilele trecute într-un scurt periplu asiatic, început în Singapore și finalizat în India- bun prilej de reflecție la fața locului asupra funcționalității uneia dintre cele mai performante organizări sociale din istoria omenirii. Afirmația nu este deloc exagerată dacă luăm în considerare faptul că Singapore a reușit în doar 46 de ani de la declararea independenței să devină simultan una dintre cele mai bogate țări ale lumii, printre cele mai favorabile două-trei destinații pentru afaceri, unul dintre centrele financiare mondiale și una dintre țările cu cea mai înaltă calitate a vieții. Este o performanță unică, neatinsă de o altă țară în istoria recentă, rezultatul unui complex decizional politico-economic de la care îmi îngădui să afirm că România ar avea multe de învățat.
Prima lecție pe care părintele-fondator al statului Singapore, venerabilul Lee Kuan Yew – considerat de mulți analiști drept cel mai mare om de stat contemporan- o repetă mai ales tinerei generații este un adevăr pe care nu avem voie să-l uităm, și anume că ordinea publică, progresul economico-social, prosperitatea și siguranța personală NU reprezintă starea naturală a societății- ele trebuie implementate și apărate zi de zi de un guvern onest, eficient și vizionar, ales de cetățeni. De aici derivă rolul formator fundamental pe care îl are calitatea umană a conducătorilor aleși în creionarea destinului național. Singapore, o țară fără nicio resursă, care își importă pâinea și apa potabilă, săracă lipită la separarea de Malaiezia în 1965, a reușit – în primul rând datorită calității ireproșabile a liderilor săi – să surclaseze în mai puțin de două generații țări mult mai bogate, mai mari sau cu tradiții istorice și chiar imperiale mult mai vechi. Nu le poți cere liderilor aleși democratic, spune Lee, să se nască vizionari. Dar le poți cere imperativ să fie onești, să promoveze meritocrația în societate și să servească interesul public!A două lecție derivată din “miracolul singaporez” este realismul în politicile publice. Fugă de populism, de autosuficiență, de amăgirile pernicioase. O țară mică și inevitabil puțin interesantă pentru marile puteri ale lumii- așa cum este și România – trebuie în primul rând să accepte diagnosticul corect a ceea ce are de oferit în realitate și nu să pozeze în ceea ce nu este, înșelându-și cetățenii. Odată acceptată starea de fapt, cheia prosperității nu e simpla supraviețuire, ci excelența în tot ceea ce întreprinzi. Într-o lume tot mai polarizată economic, unde demografia devine crucială în stabilirea ierarhiilor și în alocarea resurselor investiționale, țările mediocre nu au loc, trebuie să fii cel mai bun în ceva! Singapore a ales în anii ’70 -datorită amplasării sale geografice- ca acel ceva în care să exceleze să fie ca destinație de comerț, turism și afaceri.
Odată definit obiectivul strategic național și-a clădit pas cu pas atractivitatea investind masiv, dar cu cap, în infrastructură, în curățenie și în ordinea publică, intuind ce caută oamenii de afaceri și turiștii atunci când aleg o destinație.
Astăzi Singapore are o piață de capital gigantică, operează al doilea mare port al lumii și primește 12-13 milioane de turiști anual, la o populație de circa 5 milioane, fără să irosească niciun dolar pe reclame stupide.
Al treilea învățământ care mi se pare demn de subliniat se referă la rolul statului în societate. Deși este o democrație deplină, Singapore nu probează niciuna dintre slăbiciunile sistemelor democratice occidentale, legate de ineficiența actului decizional și de corupția generalizată.
Explicația pare să derive din poziționarea statului ca reprezentant al interesului public doar acolo unde cetățeanul are nevoie de el, nu în locurile înguste din care birocrația partinică poate extrage rente. Singapore are un stat cu autoritate, nefiind nici pe departe un stat autoritar. Statul nu face acte de comerț primare, nu deține active productive importante -pentru a nu fi tentat să le “mulgă” – și nu șicanează mediul de afaceri pentru a-și acoperi cheltuieli nesăbuite.
Statul singaporez asigură ordinea publică și siguranța personală a cetățeanului, redistribuie bogăția acumulată și decide strategiile economice. Face toate acestea cu o autoritate neștirbită, apelând la un mix de politici publice în care coerciția joacă un rol foarte important, și aici intervine realismul actului de guvernare, prin comparație cu idealismul europeano-american care mizează cu precădere pe conformarea voluntară a cetățeanului.
Din perspectiva strict occidentală unele drepturi individuale par încălcate în Singapore, cum ar fi dreptul de a dispune de propriile venituri (există, de exemplu, o schemă obligatorie de economisire pentru cumpărarea locuinței), dar dacă judecăm lucrurile la rece rezultatele sunt impresionante: țara are cea mai mare pondere de proprietari de case din lume, cea mai echilibrată distribuție a bunăstării în societate și nu a avut vreodată de a face cu fenomene tip “credite subprime”. Drepturile individuale nu pot fi “vaca sfântă” atunci când exercitarea lor haotică afectează bunăstarea generală a societății.
În fine, o ultimă lecție ar fi importanța crucială pe care Singapore a acordat-o de la bun început educației și dezvoltării durabile. Lee Kuan Yew spunea încă din anii ’70 că oamenii nu vor dori să viziteze sau să trăiască în orașe artificiale, făcute doar din oțel, asfalt și sticlă, că mediul benefic dezvoltării umane este natura. A impus de aceea ca dezvoltarea urbanistică să fie temperată de spații verzi generoase și uniform repartizate, astfel încât astăzi jumătate din suprafața țării este parc sau pădure tropicală. Și nu se opresc aici: după ce a construit o grădină în oraș, Singapore trece în avangarda mondială a dezvoltării urbane cu conceptul de oraș în grădină, deci mediul natural devine factorul decisiv în planificarea locuirii. La toate acestea se adaugă accentul pus pe educația de înaltă calitate la toate vârstele și larg accesibilă – prin gratuitate- întregii societăți, culminând cu obsesia încântătoare a ocupării oricărui spațiu public cu lucrări de artă realizate nu numai de artiști locali, ci chiar de elevi talentați, expuse în zone de mare trafic pedestru.
Una peste alta, cu rezervele firești legate de specificul social și cultural asiatic, Singapore este un exemplu de sistem social-politic și economic cu funcționare ireproșabilă de la care o Românie lucidă ar trebui să învețe. Sunt sceptic însă că o vom face, văzând provincialismul dezbaterii publice de la noi și constatând cu amărăciune faptul simbolic că România acoperă diplomatic Singapore din îndepărtata Japonie, iar Singapore nici măcar nu are ambasadă în România și nu și-a mai numit ambasador la noi din 1989.
Doru Lionăchescu este președinte al Capital Partners
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.