“Paza bună trece primejdia reaî – varianta autohtonă a celebrului “Better safe than sorry” – ar trebui să fie zilele acestea deviza tuturor decidenților de politici publice români. În condițiile în care problema Greciei a depășit etapa dilemelor, default-ul țării fiind deja o certitudine din perspectiva piețelor, iar asaltul investitorilor asupra sistemului bancar european capătă amploare de la o zi la alta, scenariul în care statul român va fi nevoit să naționalizeze cel puțin temporar una sau mai multe bănci locale devine tot mai plauzibil.
Din punctul de vedere al abordării prudențiale a acestui scenariu retorica oficială centrată pe ideea că România stă acum mult mai bine macroeconomic decât în urmă cu trei ani – chestiune parțial corectă, deși discutabilă – nu are nicio relevanță. După cum nu contează nici faptul că sistemul bancar românesc este relativ bine supravegheat și confortabil capitalizat. Atitudinea responsabilă a BNR, a noastră a tuturor, ar fi să ne pregătim pentru ce e mai rău pentru a ne asigura că vom avea numai surprize plăcute în viitor. Această pregătire impune trecerea de la nivelul declarațiilor reconfortante la operaționalizarea unui mecanism concret, suplu și eficient de intervenție rapidă în cazul în care una sau mai multe bănci din România vor da semne de slăbiciune cronică.
Într-o astfel de situație – nu atât de ipotetică în condițiile măcelului la care asistăm zilnic pe piețele europene – gargara politicianistă, jumătățile de măsură și amânarea deciziilor ar putea duce la prăbușirea sistemului bancar. Statul român, prin reglementatorul pieței, trebuie să fie gata – la nivel practic, concret, nu declarativ – să intervină imediat. Dacă scenariul unei căderi bancare capătă contur, instrumentele actuale de intervenție ale BNR nu mai sint eficiente. Într-o astfel de criză – care poate surveni peste noapte – rigorile supravegherii bancare devin mai degrabă tipice acțiunilor trupelor de comando: surpriză, rapiditate și forță. Așa stând lucrurile, devine limpede că în regim de urgență trebuie creată la nivel de BNR, de Fond de Garantare a Depozitelor, de CEC/Eximbank, de AVAS, ori în altă parte, o structură operativă distinctă, pregătită și antrenată exclusiv pentru a prelua rapid, în forță o bancă pasibilă de a trebui naționalizată pentru a fi salvată.
Dacă tendința actuală de deteriorare rapidă a situației băncilor europene continuă din cauza expunerii la riscuri suverane ale unor țări insolvabile, România nu se va putea ascunde de efectele contagiunii. În mod cert principalul canal de contagiune vor fi băncile, cu atât mai mult cu cât sistemul bancar românesc este deținut în proporție covârșitoare de bănci europene – o bună parte rezidente în țările cu probleme (Grecia, Portugalia, Cipru, Italia, și chiar Franța). Devine deci o chesiune de siguranță națională pregătirea unui scenariu care să definească acțiunea statului român în cazul fie al unui faliment bancar, fie al nevoii de a naționaliza – măcar parțial și temporar – vreun operator bancar, indiferent de natura capitalului său.
Este posibil de asemenea un curs al evenimentelor atât de dezordonat într-una dintre țările europene încât una sau mai multe bănci-mamă fie să-și abandoneze de facto subsidiarele din România, fie – mai grav – să forțeze repatrierea de fonduri pentru a salva “metropola”. Imaginând astfel de scenarii nu înseamnă defetism sau panică, așa cum pregătirile de ripostă în cazul apărării naționale nu înseamnă că îți dorești razboi. Maturitatea elementară pe care o cerem decidenților politici și BNR este să analizeze lucid, la rece, scenariile cele mai fanteziste și să creeze mecanismele de ripostă legale, operaționale și manageriale adecvate, capabile să fie activate instantaneu în caz de nevoie.
Situația este atât de volatilă și de imprevizibilă în Europa, lipsa de decizie a factorilor politici europeni atât de frustrantă pentru piețe și pentru contribuabili încât a miza acum exclusiv pe bunele intenții ale băncilor de a se autoreglementa în caz de criză mi se pare o copilărie. Nici teza solidarității instituționale în caz de criză majoră nu mi se pare cu mult mai realistă: speranța că funcționarul român va da buzna voluntar să coopereze eficient pentru soluționarea problemei e mai degrabă rizibilă. Mult mai plauzibil este ca majoritatea dintre ei să fugă ca iepurii în cazul unei crize și să se ferească de a lua orice decizie.
Cât mai e timp, dacă nu a făcut-o încă, Banca Națională, ca reprezentant al statului român, are obligația de a pune pe picioare, de a echipa, de a antrena și de a da autoritate indiscutabilă unui grup de elită specializat, cu linii de comandă scurte și clare, care să poată interveni imediat pentru a stopa din fașă potențiale crize bancare. Crearea acestor “trupe speciale de intervenție bancară” nu ar fi o invenție românească – ele există și operează discret dar ferm în multe țări, fiind renumite pentru eficiență în Statele Unite. Popularea cu profesioniști și activitatea acestui Serviciu de Intervenție Rapidă al BNR nu trebuie desigur făcute în gura mare, după cum nici eventualele sale operațiuni nu trebuie să devină publice decât luni dimineața, după ce Serviciul a preluat fizic controlul managerial al vreunei bănci cu probleme. El va trebui să adune, de aceea, cu discreție, un nucleu de bancheri cu reputație, cu specialități complete și complementare, care în caz de urgență – de vineri seară până luni dimineața – să poată prelua controlul unei bănci în interesul depunătorilor săi și al contribuabilului român.
Ne trebuie urgent un SMURD al sistemului bancar. Unde e doctorul Arafat?
Doru Lionăchescu este președinte al Capital Partners
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.