Vântu, Broadhurst, Patriciu, Chelu, East Capital, Taher, Julius Baer, SocGen, Erste și cel mai nou – Elliott. Aparent singurul lucru care leagă personajele de mai sus este piața de capital, mai specific bursa. Din punctul meu de vedere, legătura cea mai relevantă este succesul! Succesul – pur capitalist, eficient și în majoritatea cazurilor destul de rapid. Uneori aceste succese au lăsat unele victime în urmă, care de cele mai multe ori nu s-au mai descurcat să răzbată prin hățișul legislativ atât de încâlcit al pieței de capital, bineînțeles marcat de ineficiența cronică a regulatorului său.
În general, mulți investitori, mici și mari, au câștigat de pe urma personajelor de mai sus. Iubite de unii, hulite de majoritatea, sunt totuși convins că plusul de valoare materială adus pieței de personajele de mai sus rămâne de apreciat. Metodele prin care aceștia au acționat sunt unele contestabile, dar nu acesta e scopul discuției noastre. Din păcate, un singur mare jucător din piață, și anume statul, nu a avut niciodată de câștigat din piața de capital, dimpotrivă a făcut tot posibilul să o minimalizeze, demonstrând încă odată că reprezentanții săi sunt atât de ineficienți în administrarea patrimoniului românesc, încât chiar și locul unde se pot face bani din piatră seacă – bursa – își închide porțile în fața acestui monstru ineficient care este statul: de exemplu, ultimul simulacru de ofertă publică la SNP și amânarea continuă a listărilor noi, promise de mai mult de un deceniu. Din fericire ceva se schimbă în bine! Cred cu tărie că odată cu întărirea investitorilor de tip “shareholder activist” și odată cu apariția unor porți de penetrare a sistemului companiilor de stat de către aceștia se pun premisele în sfârșit a întăririi statului. De nevoie! Pentru a deveni mai specifici, dorim să discutăm despre cel mai nou și exotic investitor de pe meleagurile noastre – Elliott, care și-a făcut apariția la puțin timp după instalarea în poll position al asset managementului românesc al unui jucător internațional redutabil – Franklin Templeton. În paranteză fie spus, nedorind să știrbim prestigiul indiscutabil al administratorului Fondului Proprietatea, acesta pare a se fi “mioritizat” cu mult mai repede decât ne-am fi așteptat; în curând cred că nu vom mai putea face distincție între tipul de management cunoscut de toată piața al SIF-urilor și managementul Fondului Proprietatea – până acum o mostră de ineficiență și de birocrație, de acestă dată cu ștaif de administrare occidentală. Nedorind să comentăm multe decizii discutabile ale Templeton în administrarea fondului, se pare că acestea l-au scos din “pepeni” pe cel mai mare acționar, care și-a plătit cu bani grei participarea în capital, spre deosebire de ceilalți acționari, cei “de facto”, ce s-au trezit cu o mare pleașcă (în sens pozitiv) ca urmare a mecanismului de despăgubire pentru care a fost creat Fondul.
Mai exact, în câteva cuvinte, Elliott transmite către Templeton că dacă nu execută rapid toate demersurile pentru maximizarea valorii acțiunilor prin reducerea discountului față de VAN, acesta din urma va pleca. Repede. Ce sare în ochi este că nicăieri în propunerile Elliott nu se pune problema promovării și legitimizării demersului oricărui asset manager – să mărească VAN-ul printr-o administrare eficientă etc. (bla bla investițional), aceeași placă ca la SIF-uri de altfel, care pe lângă faptul că nu au luptat pentru listarea BCR, au realizat și schimbul de acțiuni BCR / Erste în cel mai nefericit moment, exact înainte să se prăbușească cursul acțiunilor Erste la Viena, de unde și proverbul – la omul sărac nici boii nu trag. Culmea, același demers eronat de achiziționare a unor acțiuni din sistemul financiar bancar din CEE îl regăsim și la Templeton anul trecut (doar că ei le-au luat mai scump decât SIF-urile – sic).
Revenind la Elliott – un exemplu clar de capitalism pur – ce urmărește maximizarea IMEDIATÂ a valorii pe care știe că a achiziționat-o, acesta dă un mesaj clar către Templeton – faci repede ce îți spunem noi și pleci din România cu banii pe zece ani. Sau nu faci și oricum pleci după încă un an, doi cu buza umflată. Fără menajamente. De ce fără menajamente? Pentru că mai există modalități pentru a reduce rapid discountul față de VAN, și administratorii de fonduri știu la ce mă refer, dar Elliott nu face nicio referire la acestea, lăsând deschisă o singură cale de acțiune pentru Templeton.
Templeton va fi astfel (slavă domnului, spre beneficiul și al micului investitor) nevoit să preseze listarea de urgență a coloșilor energetici și a celorlalte companii din portofoliu fără tergiversări și rețineri și fără să țină cont neapărat de preț. Prioritatea principală a unui investitor de acest tip este în primul rând riscul (mare și deja asumat) și timpul în care își atinge scopurile. Timpul nu are răbdare cu acțiunile investitorilor de tip vultur. Acești investitori trebuie judecați în primul rând prin perspectiva riscului foarte mare pe care și-l asumă în demersurile lor și abia apoi prin prisma profiturilor potențiale pe care le pot obține.
În concluzie încercăm să unim sfârșitul acestui articol cu începutul, adică ineficiența cronică a a statului ca administrator, ineficiență ce va dispărea rapid după demersurile Elliott (în surdină cu muzica FMI). Există două scenarii:
1. Piața e bună, Templeton împreună cu Elliott găsesc cumpărători realmente interesați de pachete – în acționariatul companiilor de stat intră investitori serioși din sectorul industrial respectiv și pornesc demersurile de eficientizare a companiilor de stat cu toate avantajele ce rezultă de aici: profitabilitate, transparență, decăpușarea politică etc.
2. Piața e slabă, nu vine nimeni să cumpere. Cam rău. Totuși nu am niciun dubiu că Elliott va găsi mijloace prin care să achiziționeze indirect participațiile respective. Doar e un vultur care sesizează oportunitățile, nu poate scăpa o asemenea oportunitate și nici nu dorește ca Templeton să administreze ceea ce el, Elliott, știe mult mai bine să administreze – lupta de gherilă cu statul, luptă pe care a câștigat-o se pare până acum pe fiecare continent.
Care scenariu e mai probabil? Având în vedere că Elliott controlează până acum doar 20% din fond, sincer nu văd de ce s-ar lupta să-i îmbogățească totodată și pe ceilalți acționari. Aș înțelege demersul în cazul în care Elliott ar controla 50-60% din Fond, pentru ca impactul pozitiv să se reflecte semnificativ în buzunarele sale. Ceea ce mă face să cred că scenariul al doilea e mult mai plauzibil. De-abia aștept să văd cum statul nostru român se va disciplina și eficientiza ca urmare a luptei ce va urma. Cu efecte benefice pe termen lung pentru noi, nu acționarii neapărat, ci toți românii.
PS: Nici nu vreau să mă gândesc cum dorm șefii SIF-urilor după anunțul Elliott. Desigur că un demers similar va urma și în ograda lor. Diferența este că dumnealor nu mai au nici măcar timpul pe care Templeton îl are…
Dumitru Beze este președintele Asociației Investitorilor de pe Piața de Capital
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.