Situația economiei mondiale este mai mult decât complicată. “Buturuga mică” reprezentată de Grecia (doar 2% din PIB-ul Uniunii Europene!) riscă să răstoarne nu doar fragila revenire a economiilor continentului, ci însuși viitorul monedei comune. Personal, nu cred ca euro să dispară, deși pentru o vreme cel puțin ar putea să piardă ceva din rolul de monedă de rezervă majoră, alternativă la dolar, cum avusese ambiția; mai mult, riscul încetării plăților de către Grecia se va menține ani buni de acum înainte, chiar și în cazul, destul de puțin probabil, că măsurile de austeritate extremă decise de guvernul de la Atena sunt integral puse în practică. Tensiunea urcă la niveluri paroxistice, situație pusă în lumină de faptul că, în ziua în care protestele de la Atena au degenerat în pierderi de vieți omenești, bursa de pe Wall Street a fost zgâlțâită puternic.
Noi suntem departe de situația Greciei. Datoria publică este cu mult mai scăzută nu doar în comparație cu Grecia, ci chiar cu “nivelul magic” de 60% din PIB acceptat de Tratatul de la Maastricht (și depășit acum de douăsprezece dintre țările Uniunii!). Dar dacă stocul este liniștitor, fluxul – nu. Anul acesta am putea ajunge la un deficit public de 10% din PIB dacă nu se adoptă de urgență măsuri de corecție. Acest nivel este excesiv de ridicat și pentru țări mult mai dezvoltate, cu o piață financiară mult mai adâncă și cu o monedă privită cu mai multă încredere în lume.
În cazul nostru, un deficit de 10% din PIB ar însemna ratarea obiectivelor din acordul cu FMI și UE și, implicit, blocarea acordului de finanțare. Or, pe piața privată un asemenea deficit are toate șansele să nu poată fi finanțat. Nici ieftin, nici scump. Deloc. În această situație, bugetul nostru – care acum cheltuiește 4 lei la fiecare 3 lei venituri! – riscă pur și simplu să înceteze plățile. Nu este un scenariu catastrofic, ci unul care trebuie avut în vedere în toată gravitatea lui. Și de cei care inflamează opinia publică pentru iluzorii câștiguri electorale, și de cei care propun “să mai vedem, să mai analizăm”.
Prima observație este că nu avem prea mult timp la dispoziție. Dacă măsurile de corecție ar fi fost discutate serios încă din 2009, poate că s-ar fi putut decupa un program care să-i afecteze în cea mai mică măsură pe cei mai vulnerabili și să permită, în cel mai scurt timp, reluarea creșterii economice. Astfel, cred ca ar fi fost posibil ca reducerea cheltuielilor cu salariile în sectorul public să fie riguros cântărită, să ducă la restrângerea serioasă a schemelor de personal și chiar la dispariția unor instituții din sutele care mișună pe unde te aștepți și pe unde nu. Nu s-a întâmplat acest lucru – iar acum este cu totul nerelevant să vedem cine anume poartă răspunderea pentru asta, tot așa cum, de altfel, nu mai ajută la nimic să vedem cine anume este responsabil pentru umflarea cheltuielilor cu salariile în sectorul public și cu pensiile, cu mult peste ceea ce poate duce economia românească azi.
A doua observație este că, indiferent de cum va arăta practic programul de reducere a deficitului public, el va fi suportat de cetățenii români ACUM, imediat. Nu de altcineva, și nu începând de anul viitor. Singura problemă în discuție este cum împărțim povara. Dacă soluțiile de amputare drastică a cheltuielilor, avute în vedere de guvern, și cele de majorare a impozitelor – vizate, nu întotdeauna explicit, de opoziție și de sindicate – ar fi echivalente sub aspectul impactului viitor, aș fi gata să nu comentez soluția adoptată. Dacă problema s-ar rezuma la distribuirea poverii nu aș obiecta dacă s-ar adopta o soluție de împărțire mai uniformă – prin impozitele mai mari suportate de toată lumea. O asemenea soluție pare mai suportabilă și ea este, fără îndoială, mult mai ușor de adoptat din punct de vedere politic.
Dar ea nu este mai bună, din punctul de vedere al interesului – primordial, aș zice eu – de a reveni la o creștere economică susținută și durabilă. Or, dacă sunt majorate cotele de impozitare, cel mai probabil efect este reducerea investițiilor și a șanselor de creștere viitoare o dată cu acestea. Nu este o vorbă goală. Pe o piață globalizată, investițiile migrează încotro este mai avantajos pentru investitori. România a devenit extrem de atrăgătoare pentru investitori când a redus impozitele pe venit și pe profit, mai ales că a făcut-o într-o conjunctură prielnică, politic și economic. Aceasta a fost cauza creșterii economice rapide ca și, de altfel, temelia pe care au putut să crească și salariile, și pensiile.
Din păcate, euforia a luat locul rațiunii și dorința a fost luată drept putință. Au urmat câțiva ani de creștere a salariilor, mai ales în sectorul public, cu mult peste câștigul de productivitate a muncii și a pensiilor cu încă și mai mult decât poate duce economia. Or, asta nu poate să dureze la nesfârșit, vine momentul corecției, mai devreme sau mai târziu. El a venit mai devreme, fiind pus în lumina de criză mondială. Dar rădăcina răului nu este externă, ci internă. Dacă aceasta nu este corectată, scăderea investițiilor, deja foarte pronunțată, va continua, pentru că niciun investitor nu își riscă banii într-o țară cu un deficit public de nestăpânit.
Așadar, dacă în locul scăderii cheltuielilor se adoptă calea măririi impozitelor, nu avem doar o altă distribuire a poverii, ci ratarea unei șanse istorice: aceea de a reveni la o creștere economică accelerată, care să ne apropie de standardul de viață european. Nu trebuie să ne facem iluzii, sloganele nu țin loc de încredere a investitorilor. Putem să decidem că obiectivul nostru de politică economică este să împărțim “echitabil” ceea ce se produce. Sub acest stindard pot fi și câștiguri in plan electoral. Dar, cu un asemenea obiectiv, se va produce tot mai puțin, iar egalitatea va fi în sărăcie.
Eugen Radulescu este director in BNR, fost președinte al băncilor Raiffeisen și CEC.
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.