Cu peste 100 de ani în urmă, Mihai Eminescu scria sarcastic: “Ai noștrii tineri la Paris învață/ la gât cravatei cum se leagă nodul/Ș-apoi ni vin de fericesc norodul/Cu chipul lor isteț de oaie creață”.

Școlit la Viena, Eminescu era furios pe “filfizonii” Parisului, iar amicul său, I.L. Caragiale, filogerman, dar bun cunoscător al limbii franceze, exilat la Berlin în ultima parte a vieții unde a și murit îi ținea isonul: “furculision!”, “lingurision!”

Ce a rămas din asta?

Cele mai frumoase clădiri din București, ca, de pildă, Banca Națională sau Biblioteca Centrală Universitară sunt construite de arhitecți francezi – fie că îi chema Cassien Bernard, Albert Galleron sau Paul Gattereau. Unul dintre cei mai mari arhitecți români, Ioan Mincu, și-a desăvârșit arta la Paris. Bucureștiul interbelic a ajuns să fie “Micul Paris” tocmai din aceste motive. Dar cel mai important lucru, ce va dura dincolo de viața oricărei clădiri: 37% din fondul limbii române de astăzi este de origine franceză.

Trei au fost capitalele europene care au modelat destinul intelectualilor români și, până la urmă, destinul culturii române înaintea Primului Război Mondial și în perioada interbelică: Parisul, Viena și Berlinul.

Semnul nu s-a schimbat nici acum. Austria, Germania și Franța sunt în topul principalilor investitori în România.

Franța și Germania cer acum Comisiei Europene amânarea aderării României la spațiul Schengen. De ce însă reproșul românilor sau a unora dintre ei se îndreaptă aproape exclusiv asupra Franței când nu-l țintesc pe președintele Traian Băsescu?

Trebuie mers și mai adânc în istorie. Unirea Principatelor Române nu ar fi fost posibilă fără Napoleon al III-lea, (“nașul” României mari cum îl numește istoricul Lucian Boia), chiar dacă, după pacea de la San Stefano, independența țării a fost desăvârșită de Congresul de la Berlin.

România a fost șlefuită de cele două culturi, cea germană și cea franceză. În parte, lucrurile au mers așa și din cauza ciocnirii intereselor celor două mari puteri.

În urmă cu trei ani, România și Franța au semnat un parteneriat strategic. Nimeni nu știe ce s-a ales de el, dar știm că a fost încheiat mai degrabă în favoarea Franței care a încercat să limiteze influența Germaniei în acest colț de lume. România urma să voteze alături de Franța în toate deciziile care urma să se ia la Bruxelles. Ce interes al României a apărat Franța? A apărat, în primul rând, poziția de țară candidată a României la Uniunea Europeană. Este enorm. De aceea schimbarea poziției Franței față de România miră în cel mai înalt grad. Nu știu dacă România era pregătită pentru Schengen, dar mutarea Franței a venit pe neașteptate.

Președintele Băsescu se plânge că nu a fost informat nici de președintele Franței, nici de cancelarul german în legătură cu amânarea aderării. Dincolo de această lamentație, întrebarea este de ce nu a fost informat? Angela Merkel a venit la finele anului trecut la București și a vorbit despre Schengen, dar nu despre amânarea aderării. Președintele României poate nu este agreat nici de Nicolas Sarkozy, dar aici nu este vorba despre Traian Băsescu, ci despre România.

Administrația de la București se străduiește să arate că și-a făcut temele, că și-a întărit frontierele. Replica unui ministru francez a venit rapid: vameșii români au un salariu de 400 de euro, deci sunt coruptibili, iar țara nu se poate integra așa. Prezumție de vinovăție. Dacă lucrurile stau cum spune ministrul Cabinetului de la Paris, atunci România nu se va integra nici în 20 de ani. Dar integrarea nu s-a făcut până în prezent în funcție de “bogăție”. Dacă ar fi fost așa, nici Portugalia, nici Spania, nemaivorbind de țările din est nu s-ar fi integrat nici în UE, nici în Schengen.

Chiar dacă este o țară săracă, România a câștigat enorm prin integrarea ei. În ultimii 10 ani România a recuperat 18 procente din PIB-ul per capita (raportat la puterea de cumpărare) față de media UE 27. Dar și așa, este la 46% din media puterii de cumpărare din UE și nu va putea plăti multă vreme de aici încolo un vameș la nivelul la care o face Franța.

Unii comentatori și politicieni români furioși au acuzat Franța că a luat o decizie motivată pur economic. Ar fi o răzbunare pentru că România nu ar fi atribuit Franței niște contracte. Unii oameni de afaceri, ca, de pildă, Cris­tian Pârvan, secretarul general al Asociației Oamenilor de Afaceri din România (AOAR), au acuzat chiar UE că amână România dinadins pentru a-și proteja piața internă de exporturile românești. Nu știm nici una, nici alta. Ce știm clar este că exporturile românești au crescut spectaculos anul trecut, principalele piețe fiind Germania și Franța. Iar România este în afara spațiului Schengen!

Românii pot ajunge la Paris doar cu buletinul. Românii pot trăi foarte bine și fără Schengen. Binele integrării a fost făcut, iar la acesta a contribuit din plin Franța și Germania. Unde este problema atunci?

Problematică este abordarea, mai ales din partea Parisului. Integrarea în Schengen ar fi trebuit să fie un lucru firesc și nu murea România dacă mai aștepta câteva luni până își desăvârșea pregătirea, dacă era cumva nepregătită. Dar miniștrii cabinetului de la Paris s-au cocoțat pe Palatul Elysee să trâmbițeze vestea amânării. Au adus atâtea justificări încât începi chiar să te întrebi unde o fi adevărul.

În timpul războiului din Irak, în 2003, fostul președinte francez Jaques Chirac admonesta România care trecuse de partea “războinicilor”: “România a pierdut o bună oportunitate de a tăcea”. De data aceasta, Parisul a pierdut o bună oportunitate de a tăcea.

Iulian Anghel este editor Evenimente la ZF

Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.