La început de an aflăm că pe lângă țintirea inflației, se mai țintește și cursul de schimb. Proprietatea cuvintelor există la comunicatori, chiar dacă la unii nu există proprietatea modelelor.
Cursul are o puternică componentă de semnal. Alegerea unei ținte ușor de atins după rateuri pe multiple planuri, dar contraproductivă pentru economia națională poate conține suplimentar, după zece ani, semnalul unor noi pregătiri electorale.
“Inflation targeting” nu este compatibilă conceptual cu țintirea simultană a cursului. Diferite țări au încercat, dar, ca și în cazul Israelului, rezultatele au fost dezamăgitoare. Ce se poate imagina din punct de vedere practic și teoretic reprezintă coexistența țintirii inflației cu intervenții temporare pe piața valutară (la noi se intervine frecvent prin intermediul câtorva bănci care prezintă și convergență în opinii), respectiv cu benzi de oscilație suficient de mari și permeabile. Dacă este doar un exercițiu în anticamera aderării, acesta ar trebui evitat și amânat în linie cu amânarea aderării la “zona euro”.
Criticile la adresa țintirii cursului au fost verbalizate în nenumărate prezentări din anii precedenți, dovada indubitabilă a consecvenței în păreri a autorităților. Dintre acestea putem aminti faimoasa Trilemă, care pe scurt spune că nu pot coexista rata fixă de schimb, mobilitatea capitalurilor și independența națională în politica monetară.
Menținerea ratei fixe ori într-un interval îngust de
Ă/- 2,25% generează o apreciere în termeni reali a monedei. Rata de schimb reală este cea care afectează competitivitatea, cea nominală fiind “fluturată” din motive populiste și se bazează pe faptul că populația și companiile de obicei suferă de iluzia ratei de schimb (o formă a iluziei banilor).
Cursul de echilibru este dificil de estimat, acesta fiind și unul dintre motivele pentru care J. Williamson și alții au vorbit despre necesitatea unei benzi de Ă/-15% față de un nivel de echilibru. Presupunând că acest nivel de echilibru a fost nimerit în 2009, este puțin credibibil cum de același nivel s-ar menține pe parcursul a trei ani cu oscilații minore.
Rata de schimb nu este nimic altceva decât rezultanta tuturor forțelor prezente în economie și de aceea prin fixarea ei și ne-permiterea ajustării se creează implicit tensiuni sau chiar dezechilibre în anumite părți ale economiei.
Populismul unei țintiri a cursului de schimb afectează din nou legătura dintre prezent și viitor realizată de prețurile macro: cursul și dobânzile.
Țintirea cursului înseamnă costuri mai mult sau mai puțin vizibile. Depinzând de perspectivă pot fi de exemplu consum de rezerve valutare (avuție națională) care în actualul context a necesitat o finanțare de la FMI sau deficit cvasi-fiscal prin sterilizare. Probabil, cea mai mare pierdere este legată de lipsa de independență. Din mișcările recente ale polonezilor și cehilor se vede cum în actuala conjuctură globală este important să dispui de un instrument de absorbție a șocurilor și de stimulare a economiei.
Creșterea exporturilor României, folosită ca motivație pentru competitivitatea cursului, nu ține cont că această creștere vine cu preponderență de la câteva companii multinaționale mari și că are cu totul alte resorturi.
O rată de schimb competitivă este de importanță strategică, mai ales într-o economie în dezvoltare și care trece prin transformări structurale. O apreciere reală are un impact puternic negativ asupra companiilor naționale cu mai puține piețe de desfacere, dar și asupra noilor exporturi.
Prin urmare, o privire la nivel agregat și mai ales o aplicare a rezultatelor din economiile mature este în detrimentul României. Așa cum s-a întâmplat când cursul a ajuns spre nivelul de 3,1, companiile românești au fost cele penalizate. Un cinism schumpeterian prost înțeles a promovat distrugerea creativă, afectând exportatorii naționali care ar fi supraviețuit în condiții monetare la nivelul mediei țărilor vecine.
Dacă nu este doar o simplă retorică referitoare la absorbția forței de muncă disponibilizate de la stat și susținerea campionilor naționali, atunci pentru a concura regional trebuie asigurate prețuri macro competitive la nivel de dobânzi și cursuri de schimb atât timp cât nu aderăm la zona euro și mai avem independența politicii monetare.
Un curs de schimb țintit într-o manieră necredibilă și lipsită de transparență reprezintă o falsă dovadă de stabilitate și de ancorare a anticipărilor. Deoarece anumite tensiuni economice au ca și supapă cursul, ancorarea în cazul corporațiilor care fac investiții și a importatorilor se deplasează pe momentul și pe amplitudinea saltului într-un sens sau în altul din banda îngustă. În cazul importatorilor, acest fapt îi face să acționeze asimetric și să rotunjească prețurile.
Tot la nivelul ancorărilor, un astfel de demers nu face decât să creeze falsul confort care a generat finanțările populației în valută când cursul se îndrepta spre 3,1. Populația va sta în continuare departe de finanțările în ron și se va continua euroizarea economiei.
Creditarea predilectă va fi în continuare în euro. Deoarece cursul nu merge într-o singură parte indefinit, nici pentru cei care s-au finanțat deja în valută nu există o oportunitate în fixarea în banda îngustă. Ar putea beneficia de mișcările într-o bandă mai amplă și de o eventuală apreciere a monedei naționale.
Din punctul de vedere al investițiilor, este necesară o credibilitate pe termen lung în cazul țintirii cursului în banda îngustă. După exemplul perioadelor anterioare, o apreciere forțată pe fondul liberalizării importurilor și a unei populații și corporații pauperizate nu face decât să rejecteze procesul gradual de reconversie a capacităților de producție și să distrugă capacitatea deja instalată. Distrugerea se realizează atât la nivelul firmelor ineficiente, cât și la cel al firmelor care ar supraviețui în condiții monetare normale și la un proces de tranziție gradual. Nu se poate vorbi de o concurență la nivel regional cu condiții monetare handicapante. Mai mult, evaluarea unui proiect de investiții pe termen lung se complică deoarece ar implica introducerea unui proces cu salt pentru cursul de schimb.
Această țintire oportunistă a cursului în banda îngustă și pe termen scurt menține piața subdezvoltată în ceea ce privește diversitatea produselor și termenele de finanțare. Efectele sunt negative în ceea ce privește finanțarea și destinația banilor intrați în țară, precum și asupra nivelului dobânzilor.
Fixarea pe termen scurt încetinește intermedierea temporală și afectează finanțarea pe termene lungi.
Introducerea unei forme intermediare de regim valutar în bandă largă și permeabilă, plus alte câteva elemente, ar trebui să suplimenteze cadrul conceptual actual. Mai mult decât oricând este necesară discutarea alternativelor pentru primenirea strategiei de țintire a inflației astfel încât noul cadru să permită și nu să inhibe creșterea bunăstării economice prin sporirea prosperității cetățenilor și prin asigurarea vitalității instituțiilor.
Lucian Isar este analist economic, fost vicepreședinte la Bancpost
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.