Legile și cârnații sunt două lucruri pe care nimeni nu le-ar accepta dacă ar ști cum sunt făcute. Când a rostit acest aforism, Bismarck sugera că un proces neplăcut poate, totuși, avea rezultate dezirabile. Din păcate, însă, nu putem spune acest lucru despre actuala dezbatere a bugetului pe anul viitor.
Un anumit grad de negociere pe față a resurselor disponibile este un element inevitabil al dezbaterii oricărui buget. Modul în care se abordează însă dezbaterea bugetului României, ca o anuală “bătălie pentru cașcaval”, devine cu atât mai grav cu cât situația actuală a țării impune mult mai multă seriozitate, strategie și viziune.
Plecând de la țintele prevăzute în acordul cu Fondul Monetar Internațional, proiectul de buget actual nu face mare lucru dincolo de a împărți procente pe ici și pe dincolo. Fiindcă avem deja prostul obicei al rectificărilor, ne putem aștepta ca multe din cele discutate acum să nu se concretizeze. Devine așadar irelevant câți bani merg acum – pe hârtie – la educație sau la sănătate, la infrastructură sau la agricultură. În forma sa ideală, bugetul României ar trebui să reprezinte aspirațiile și obiectivele noastre nu numai pentru 2011, dar și pentru anii de după. Departe de a fi o simplă listă de cheltuieli, bugetul reflectă prioritățile celor care l-au făcut. În acest document aflăm ce fel de țară vrem să devenim, care e genul de societate pe care vrem să o construim. Aflăm ce contează cu adevărat pentru noi, ca nație. Asta pentru că bugetul nu e un document al vorbelor goale, ci unul al cifrelor. Sau cel puțin așa ar trebui să fie.
Or, după doi ani de criză economică din ce în ce mai acută, România nu dă semne că ar avea vreun plan de viitor, dincolo de falsul panaceu al acordului cu FMI. Avem un Consiliu Fiscal, instituit printr-o lege a responsabilității fiscale aplaudată de FMI. Acest for este tolerat, dar nu și respectat, deoarece a rostit adevărul incomod despre exercițiul bugetar care nu este predictibil, transparent sau construit în baza unor priorități strategice. Nu se vorbește despre rezultatele alocărilor din buget. Deși modeste ca procente din PIB alocate educației au crescut, rezultatele elevilor și studenților sunt tot slabe, profesorii sunt tot vlăguiți. La sănătate, situația este aceeași. Mai mult, vedem disprețul puterii față de populație și față de democrație prin gestul de a introduce bugetul în Parlament în decembrie, pe ultimele zeci de metri înainte de întâlnirea consiliului FMI în care se decide tranșa destinată României. Este evidentă intenția de a forța mâna opoziției și de a strecura nu numai bugetul, dar și legea salarizării pe sub nasul unei populații care își dorește sărbători liniștitite și un an mai bun.
În acest context, este legitim să ne întrebăm de ce ar trebui să avem mai multă încredere în mesajele date de actualul proiect de buget? De ce ar trebui să credem că viitorul acord cu FMI va fi într-adevăr unul “preventiv”, dat fiind că și cel actual a început ca o “centură de siguranță” împotriva unei crize despre care se spunea că nu ne va afecta. Este legitim să se pună întrebarea despre economia dincolo de acordul cu FMI, despre ce facem după ce terminăm banii Fondului. Lecțiile pe care ni le dă actuala criză economică sunt pe atât de clare pe cât sunt de imperative. Modul în care am făcut politică până acum nu mai merge. Modul în care am abordat economia nu mai merge. Bugetele modificate din mers nu mai merg. Legile, taxele și impozitele altoite și ciopârțite din mers nu mai merg.
România nu este suspendată într-un vid, în care regulile jocului jucat de altă țări nu se aplică. Nu putem pretinde că vom atrage investiții doar pentru că avem o cotă unică – cu atât mai mult cu cât s-a dovedit că realitatea este cu totul alta. Nu putem ignora pericolul unei crize economice prelungite doar pentru că nu avem alte planuri dincolo de unul sau două acorduri cu FMI.
România este integrată într-un context global care îi impune să se bată cu multe alte țări pentru capital și nu numai. Această cursă este câștigată de cei care oferă un mediu de afaceri previzibil și transparent, care oferă și servicii în schimbul taxelor percepute – fiindcă este o iluzie să credem că vreun investitor nu mai caută nimic altceva în afara taxelor scăzute. Discuția despre rolul statului nu mai ține de mărime, ci de eficiență. Degeaba avem un sector public micșorat dacă el nu va fi și eficient. Nu este suficient să ne dorim birocrați mai puțini decât alții – trebuie să-i vrem să fie și mai buni decât ai altora. Degeaba spunem că nu mai trebuie să ne comportăm ca o țară-candidat la Uniunea Europeană și că e momentul să ne comportăm ca țară membru. Pentru asta, avem nevoie și de respectul restului Uniunii, respect care nu se câștigă decât prin competența cu care știm să ne exprimăm și să ne apărăm interesele. De exemplu, România încă nu are o poziție clară cu privire la viitorul exercițiu bugetar pan-european, de dincolo de 2013. Ca și cum faptul că nu absorbim fondurile deja negociate nu ar fi de ajuns, părem să nu vrem să le negociem nici pe cele din bugetul care îl va înlocui pe cel actual – cel pe care nu știm să-l utilizăm.
Am intrat în NATO fără un plan pentru perioada de după aderare, iar lumea aceea sigură și pașnică în care și eu am crezut nu s-a materializat. În lumea mult mai periculoasă în care trăim acum, România are mai puțini aliați și o voce mai timidă. Am devenit membri ai UE fără să știm ce vrem să facem în această capacitate, iar armonia și solidaritatea intraeuropeană pe care ne bizuiam atunci nu s-au materializat. Într-o Europă mult mai tensionată și mai egoistă, în care interesul național nu pare a fi reconciliabil cu cel comunitar, România nu și-a găsit încă rolul. Puși față în față cu exemplele Greciei și Irlandei, aspru pedepsite de Germania pentru iresponsabilitatea lor fiscală, noi nu avem alt plan decât speranța într-un viitor pe care refuzăm să-l luăm în propriile mâini.
Criza ne-a luat prin surprindere, deși o vedeam apropiindu-se de aproape un an. Nu am avut un plan anticriză, ci doar vreo două-trei simulacre. După doi ani, nu este suficient doar să sperăm că sfârșitul crizei e aproape. Întrebarea cheie este dacă vom fi învățat lecțiile date de această perioadă. Știm ce vrem să devenim după ce se termină criza?
Mircea Geoană este președintele Senatului României
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.