Un “prof. univ. dr….la Facultatea de Finanțe, Asigurări, Bănci (sic!) și Burse de Valori” scrie recent, despre bănci, fair-play și taxe (“Domnule Președinte, nu le vorbiți băncilor despre fair play. Taxați-le!“, ZF, 13 dec 2011). Preopinentul (ca și alți “prof. univ. dr.”) amestecă laolaltă noțiuni de “goană după profituri uriașe” (se mai predă Marx la facultate?), “marje de dobânzi”, “comisioane ascunse”, “condiții prielnice ale mediului economic”, “retragerea finanțărilor”, “practici incorecte”, etc., etc. fără să ofere o analiză “academică” și (culmea!), oferă și “soluția?” sub formă de “taxare suplimentară”, “penalizări pentru retragerea finanțărilor” și (nici mai mult, nici mai puțin), “atragerea capitalului autohton în sectorul bancar”.
Mai nou, un alt “prof. univ la ASE București” își consemnează nostalgiile anuale în spațiul generos al ZF, (“Ce îmi doresc eu mie, dulce Românie – un an după“, ZF nr. 3.315/11.01.2012) și este curios (justificat, aș zice) să vadă dacă s-a realizat “o parte din acele gânduri”(!?), adică “o economie de piață funcțională, a se citi bazată pe concurență reală și nu formală” și constată că “din păcate, acest lucru nu s-a realizat”. Dar din toate “piețele” pe care mă așteptam să le analizeze și care nu funcționează (de exemplu, piața produselor agricole!) se împiedică tocmai de “creditul de nevoi personale în euro” (probabil are ceva rate de plătit, ca tot românul!) și nu analizează piața “caracteristică” a creditelor personale, ci tocmai oferta unei bănci “verzi”, probabil marginală în piața bancară românească, și apoi cu tunete și fulgere trece la “lăcomia din sistemul bancar”(?). Mi se pare că una-i una și alta-i alta, nu? Marja pe care o scoate din context nu este una în “sistemul bancar” (poate să-și aleagă liniștit o altă bancă mult mai ieftină, concurența funcționează!), iar deocamdată sistemul pierde bani, nu prea câștigă. Știe cumva “domnul profesor” și rata insolvabilității la creditul de consum sau predă la facultate “risk adjusted pricing”? Și dăi și luptă cu “rețeaua la 5 blocuri de locuit” fără să facă o referire cât de mică la ponderea cheltuielilor administrative raportate la volumul de credite.
Am predat cursul de “Finanțare internațională” la ASE peste 10 ani, am format generații de studenți pentru cariera bancară și de servicii financiare, mă întâlnesc cu foști studenți deveniți bancheri profesioniști care se jenează de atacurile furibunde generate mai degrabă de experiențe personale (fiecare are câte un credit, nu?) decât de fundamente economice, am încurajat dialogul “profesionist” (vedeți și intervențiile de anul trecut pe Ordonanța 50), dar dezbaterea este într-un picaj continuu. Desigur că, mai în glumă, mai în serios, dacă ar fi să mai predau cursul meu azi, se impun o serie de ajustări (europiețele nu mai sunt europiețe, piața financiară globală se “regionalizează” sau chiar “naționalizează”, costul finanțării nu mai funcționează transfrontalier pe legea vaselor comunicante etc.), dar tocmai acestea sunt problemele și nu cele “emoționale” că ne trezim dimineața și vedem că (eventual) ne-a crescut rata la credit. Ce predau profesorii acum la finanțe-bănci? Învață studenții de ce să urască băncile sau cum să construiască și să dezvolte instituții financiare? Sau să lucreze toți la catedră și eventual într-o bancă centrală? Ce loc de muncă își vor găsi acești studenți, în curând absolvenți, intoxicați cu asemenea confuzii? Sau se conturează spiritul “anti-Wall Street” tocmai din corpul profesoral!
Piața bancară este distorsionată și neatractivă: monedă duală (euro, leu) și poziție offshore nesustenabilă, decalaj între pasive și active locale în lei și euro, decalaj de maturități (credite pe termen lung și resurse pe termen scurt). Politici monetare și ale cursului de schimb de peste un deceniu au încurajat moneda străină în detrimentul monedei naționale, astfel încât azi volumul creditelor (51 mld. euro) este finanțat în proporție de peste 60% în euro. Creditul în lei este scump pentru că se raportează la creditul în euro care este… ieftin. Marjele de dobânzi, adică diferența între dobânda la credit și cea la depozit, cum ne învață didactic profesorii, sunt mari pentru că (a) există un deficit enorm de finanțare care ar trebui să îngrijoreze autoritățile, (b) dobânzile la depozite sunt peste nivelul “costului banilor” tocmai pentru că banii sunt… puțini (c) se folosesc depozite și economisiri în lei pentru finanțarea creditelor în valută (euro) prin intermediul operațiunilor swap pe piața locală care sunt scumpe și (d) resursele externe de finanțare direct în euro sau alte valute sunt tot mai puține și tot mai scumpe. Tocmai de aici avertismentul agențiilor de rating (Moody’s) cu privire la riscul valutar sistemic al României. Dar tot este un progres față de alte “opinii” potrivit cărora marjele la credite sunt “umflate” de, pur și simplu, costurile administrative cu rețeaua de distribuție (?!), “transferate” clienților. Un studiu întocmit de Roland Berger în 2006 arată că “reglementările din sistemul bancar din România, din 10 reglementări cuantificate în detaliu, 4 generau costuri anuale pentru o bancă medie de 14,2 mil. euro (7,9% din cheltuielile operaționale), iar șase dintre reglementările analizate generau costuri anuale de 600 mil. euro la nivel de sistem bancar (ce mai contează rețeaua?). Aceste costuri reduc competitivitatea sistemului bancar din România în contextul UE. Și reglementările au crescut nu au scăzut între timp, iar la facultatea de finanțe bănci a început probabil să se predea deja Basel 3 și cheltuielile de capital pe care le generează. Sau se studiază și politicile fiscale, nu de alta, dar să înțeleagă studenții că toate taxele și impozitele se răsfrâng asupra consumatorului (“Taxați-le, Domnule Președinte!”) sau chiar cred autorii că “diminuarea profiturilor” este suficientă să plătești impozitele suplimentare.
La facultate se învață că băncile comerciale sunt instituții “de intermediere” financiară. Preopinenții se adresează băncilor de parcă ar fi Warren Buffet sau George Soros, care își aduc banii personali în România și la un moment dat li se năzare să plece și “să pună țara noastră în situația aproape imposibilă de a finanța pe termen scurt datoria privată”(?!). Studenții învață că băncile mobilizează resurse din economiile celor care au excedente și le plaseaza celor care au nevoi, concentrându-se pe administrarea riscurilor de plasament și asigurarea integrității depozitelor constituite. Băncile nu au bani proprii (exceptând capitalul social), folosesc banii “clienților” de care trebuie să aibă grijă, exprimată nu numai prin consolidarea valorii banilor (dobânda la depozite sau alte investiții financiare), ci și prin “integritatea lor” (returnarea la cerere!), iar la o cotă de insolvență cosmică plasamentele devin tot mai selective și mai… scumpe. În bănci se concentrează, din păcate, toate tarele economiei.
Și asta va pune presiune pe bănci să se restructureze.Mișu Negrițoiu este CEO al ING Bank și fost profesor universitar la ASE între 1994 și 2006
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.