Tensiunea actuală dintre angajații din Ministerul de Finanțe sau ai Ministerului de Interne și guvern poate fi explicabilă prin reducerea bruscă a veniturilor salariale – neclar de la cât la cât, având în vedere “ceața” salariilor din sectorul public – dar arată și lipsa restructurării din aceste ministere.
Finanțele și Internele au rămas unele dintre cele mai învechite ministere din România din punctul de vedere al organizării și deschiderii către public. Lipsa de transparență la angajări, promovarea în masă pe baza unor studii fictive în universități apărute ieri, straturile de angajați lăsați de fiecare partid care a trecut pe la putere în ultimii 4-5 ani au dus la crearea unor mastodonți birocratici.
Oricine vede suprapopularea din circumscripțiile financiare, pe de o parte, dar a și avut experiența cozilor din aceste instituții. Cum de sunt cozi când de partea cealaltă funcționarii se calcă pe picioare? Și cum să fie puși să aștepte contribuabilii, adică cei ce vin să aducă bani, nu să primească de la stat, când prima grijă a funcționarilor ar fi să ușureze plata impozitului, că nimeni nu are nicio plăcere să plătească taxe. Explicația este că sistemul nu este gândit în funcție de nevoile contribuabilului – care vrea economie de timp și de deplasare – ci în funcție de nevoile de plasare în diverse poziții ale protejaților.
Cel mai simplu exemplu: România este probabil singurul stat din Europa unde cine are o casă închiriată plătește într-un loc impozitul pe casă – adică la Direcția de taxe și impozite a Primăriei – și într-un alt loc impozitul pe venitul obținut din închirierea casei – adică la administrația financiară de sector, care ține de Administrația Națională a Finanțelor Publice (ANAF). Iar dacă trebuie să plătească o amendă, în altă parte! La trezorerie. Sau alt exemplu: cine trebuie să-și înregistreze o mașină abia cumpărată trebuie să facă șapte drumuri – la Registrul Auto, la CEC, la Trezorerie, la Poștă pentru diverse taxe, la Ministerul de Interne, la Administrația Financiară X pentru taxa de poluare, la direcția de taxe a primăriei. De ce nu comunică toate aceste instituții între ele în România și nu există un ghișeu unic?
La Ministerul de Interne, integrarea Administrației a dus la crearea altui mastodont. Nu mai puțin de 20 de direcții în aparatul central, 20 de structuri subordonate, alte opt agenții și autorități. MAI a devenit un guvern într-un guvern și nu întâmplător este parcă o groapă a Marianelor pentru miniștri. Și nu întâmplător a ajuns să ocupe fosta clădire a Senatului din Piața Revoluției (tocmai foștii milițieni au ocupat Piața Revoluției!), care are o suprafață mai mare decât clădirea Guvernului. Iar la nivelul secțiilor de poliție, lipsa de transparență, tratamentul disprețuitor al petenților, înfrățirea în masă cu infractorii au devenit regulă. Se vede și din modul cum arată aceste secții: nu există spații de recepție deschise, oamenii sunt tratați cu suspiciune, plângerilor nu li se răspunde cu anii.
Pe de altă parte, nici nu este vina oamenilor. Poate că au avut directori și miniștri cărora nu le-a păsat de optimizarea activității, ci de afacerile personale. De fapt, când un ministru are un salariu de 4.500 de lei (1.100 de euro) la o țară cu un PIB de 120 mld. euro este evident că politica nu este decât o mare demagogie și că 90% din timpul său nu este ocupat ce să facă pentru țară.
Aici este întreaga ecuație: când miniștrii mimează în mod programatic că le pasă de ceea ce se întâmplă în administrarea publică și economie, să vii să le ceri acum austeritate funcționarilor este lipsit de credibilitate.
Sistemul a ajuns de așa natură încât este evident că nimeni nu consideră poziția de ministru ca un vârf al carierei în sectorul public, ci doar pentru posibilitatea ca printr-o semnătură să primească câteva milioane de euro undeva într-un cont.
Când nu poți justifica averi de milioane de euro obținute lucrând la stat, când întreg sistemul este gândit de așa natură încât să împiedice un parcurs profesional integru și nu să îl promoveze, este complicat să tai la jumătate salariile și să crezi că scapi fără ouă în cap.
Cine are de făcut afaceri să facă afaceri, iar administrația publică să fie sub conducerea celor care trăiesc din salariu în administrația publică. Nici Angela Merkel, nici David Cameron sau Nicolas Sarkozy nu fac afaceri imobiliare sau în construcții cum au miniștrii noștri. Cine te crede când spui că îți pasă de ce se întâmplă în administrație când nu aparții unui corp de oameni politici care să trăiască din indemnizația de parlamentar dacă sunt în opoziție sau cea de ministru la putere?
De fapt, lucrurile sunt legate. Ministerul de Interne a devenit adevăratul guvern, acolo este adevărata putere pentru că majoritatea oamenilor politici au, normal, dosare. Sistemul a fost gândit diabolic: cine vrea să facă carieră în administrație când un ministru câștigă 4.500 de lei? Numai cei care pot obține avantaje pe lângă funcție, adică cine încalcă legea. Și atunci cine are dosarele are puterea. Simplu. Restul este un permanent dans de scenă.
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.