“Stalin a modernizat Rusia. În 1918 era o țară care ara cu pluguri de lemn, iar în 1954 devenise a doua putere mondială.” Se spune că vorbele îi aparțin pragmaticului Churchill.
Adevărat sau nu, cu ce preț, se poate discuta. Cert este că foamea de dezvoltare rapidă, de industrializare, de recuperare a decalajelor – uneori cu prețul unor suferințe extreme – este motorul social și politic în toată lumea de la inventarea motorului cu abur încoace, adică de când a apărut ideea că o societate poate avansa și recupera decalaje prin schimbări tehnologice, creșteri de productivitate sau sisteme politice.
Cât de mult au recuperat față de avansul țărilor occidentale țările din Europa de Est? Când va fi și la noi ca «la ei»? La 20 de ani de la căderea cortinei de fier încearcă să răspundă acestor aparente veșnic întrebări de tip estic nu numai oamenii politici presați de electorat, ci și instituții financiare internaționale precum FMI, Banca Mondială sau BERD, care au responsabilitatea de a fi propus noile modele de parcurs.
Modelul de dezvoltare în anii ’70-’80 a țărilor aflate într-o veșnică recuperare, deci fostele lumi a doua (de dincoace de cortina de fier) și a treia (Africa, America Latină și restul nealiniaților) a fost prin credite externe. Țările împrumutau de la cei care aveau și atunci bani, adică de la lumea “întâi”, și investeau în hidrocentrale, în orezării, în fabrici de ciment. Așa a fost calea atunci. Numai că în anii ’80, odată cu criza petrolului, când prețul țițeiului a crescut de la 3 la 12 dolari barilul, debitorii s-au sufocat. Fie orezăriile nu au fost bine administrate, fie hidrocentralele au fost prea scumpe – nu au mai putut face față datoriilor externe, au declarat default și au cerut restructurarea.
În acei ani, așa-numitul Club de la Paris, reuniunea țărilor creditoare unde se discuta restructurarea datoriilor, era pomenit aproape în fiecare zi în presa financiară internațională. Ecuador, Argentina, Chile, în 1994 chiar Mexic au fost nevoite să restructureze datoriile.
După 1990, modelul de dezvoltare a fost prin investiții străine directe. S-a considerat că deschiderea granițelor pentru investitorii privați, care creează îndatorare privată, nu publică, va fi benefică.
Astfel, în 1990 stocul investițiilor străine directe în Rusia, Polonia, Ungaria, Cehia și România era de 2,4 mld. $, pentru ca în 2000, să fie de 117 mld. $, iar în 2009, două decenii mai târziu, să fie de 870 mld. $. Numai în România stocul de investiții străine directe a crescut de 10 ori în ultimii 10 ani, adică de la 7 la 73 mld. $.
Într-un deceniu, o adevărată furtună de investiții. Iar decalajul de dezvoltare a părut în acești 10 ani că în sfârșit poate fi recuperat, cel puțin așa arată cifrele. Față de o medie de 26% din media UE în ’99, PIB-ul României a ajuns la 45% în 2009 față de media UE.
Corelația este prea puternică pentru a nu fi admisă. Cu cât mai multe investiții străine, cu atât mai multă recuperare în termeni de PIB.
Cu un mic amendament. Creșterea datoriei. Chiar dacă nu mai este datorie publică, ci privată, datoria este datorie și apasă asupra dezvoltării până când o poate chiar transforma în subdezvoltare.
La o țară cu peste 100% datorie în PIB, aceasta devine sufocantă indiferent că este vorba de datorie publică sau privată. Și drama este că o țară precum România, care avea o datorie publică infimă la începutul crizei financiare, în 2008, de 12% din PIB, a trebuit să o dubleze într-un an și încă o dată în al doilea an de criză pentru a putea proteja economia de valul uriaș al datoriei private devenită scadentă pe termen scurt.
În anii ’80, datoria publică, în 2010, datoria privată. Cine credea că a găsit piatra filozofală a dezvoltării, criza datoriilor, aceeași criză a datoriilor care face să eșueze economii, guverne și societăți amintește că dezvoltarea pe banii altora are un preț.
“Împrumuturile de la FMI și UE sunt utilizate ca pârghii pentru a impune condiții dure, de austeritate, care prind debitorul într-o capcană a datoriei din care nu poate ieși fără să declare default”, scrie Robert Koeningsberger, managerul unui fond de investiții, într-un comentariu recent din Wall Street Journal intitulat “Ce poate învăța Europa de la America Latină”.
Spectrul Americii Latine planează acum asupra unor țări despre care se credea că au scăpat pe veci de subdezvoltare, cum sunt Grecia sau Irlanda. Economiștii băncilor de investiții de pe Wall Street – cine putea altcineva – au calculat că Grecia va ajunge la datorii de 184% din PIB în 2020 față de 141% acum, iar Irlanda la 155% din PIB față de 97% din PIB în prezent. Ce creștere economică poți să ai astfel încât să fii în stare să adaugi o unitate la PIB, în condițiile în care este grevată de două unități de datorii?
Este chiar capcana de mai sus, capcana datoriei. Cum se va ieși din ea? Probabil că fără ștergerea pur și simplu a unor mari părți a datoriilor, așa cum s-a întâmplat cu 30 mld. $ ale Poloniei în 1990 ca preț pentru căderea comunismului, nu se va putea.
Cert este că recuperarea, reducerea decalajelor este falsă dacă este însoțită de o creștere nemăsurată a datoriilor. Datoriile, creditele pentru dezvoltare pot fi vitamine, dar pot deveni și droguri.
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.