Opinie Sorin Pâslaru - De ce nu-i (mai) credem?

Intențiile guvernului Boc, de la a cărui instalare se împlinesc în curând doi ani, sunt, teoretic și declarativ, bune.

Întrebarea este de ce totul merge atât de prost, adică la doi ani de la declanșarea crizei nu este limpede dacă 2011 va readuce economia pe creștere, nu este clar dacă s-au făcut destule tăieri de cheltuieli, nu este clar dacă veniturile prognozate în 2011 vor fi atinse și nu vor mai fi necesare alte majorări de taxe.

Tot mai mulți au impresia că, în pofida declarațiilor de restructurare ale statului, reforma nu este decât o butaforie de pus în televizor timp în care cine trebuie trăiește pe banii statului sau chiar se îmbogățește din contracte publice. Din contractele cu statul, din salariile de la stat de nivel de multinaționale despre care toate lumea tace mâlc. Există bani. Cheltuielile bugetare pentru 2011 – salarii, pensii, bunuri și servicii, investiții – sunt în total 47 mld. euro, adică 200 mld. lei sau 37% din PIB. Pe salariile bugetarilor merg 10 miliarde de euro, pe pensii încă 10 miliarde de euro. Încă 6 miliarde de euro costă ajutoarele sociale, iar 2 miliarde de euro sunt cheltuielile cu dobânzile, astfel încât pentru cheltuielile de bunuri și servicii și investiții statul are la dispoziție circa 15 miliarde de euro, dintre care 7 miliarde de euro pentru bunuri și servicii și 8 miliarde de euro pentru investiții.

Problema este că nici la salarii, nici la numărul de bugetari nu se risipesc banii statului în aceeași măsură ca la contractele cu statul ale firmelor controlate direct sau prin interpuși de înalții funcționari.

Are șeful unei instituții de stat o podgorie? Atunci sigur instituția de stat va cumpăra vin de la el, pentru că, nu-i așa, este cel mai bun. Are un prefect sau vărul lui o firmă de scaune sau una de reactivi pentru spitale? Atunci sigur va avea desfacere la de trei ori prețul pieței.

Așa se și explică anvergura sumelor folosite în campaniile electorale, precum și bătaia pe controlul Agenției Naționale de Monitorizare a Achizițiilor Publice sau al Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor.

La cele 15 miliarde de euro cheltuiți anual direct de stat se mai adaugă 5 miliarde euro cheltuiți de companiile de stat care, la fel, cumpără de la cine trebuie.

La 20 miliarde de euro achiziții de către stat, dublu față de 2004, miza este uriașă. La ce duce lipsa de control și de eficiență a acestor cheltuieli care au ajuns în ultimii ani la o anvergură uriașă, dar fără consecințe vizibile? În anii ’90, problema mare era la lipsa de eficiență a companiilor de stat, care dominau economia. Creditele de la Bancorex și Banca Agricolă erau înghițite de firme devalizate de directori, iar găurile le-a acoperit statul de la datoria publică. Acum chestiunea s-a mutat direct la nivelul achizițiilor de stat.

Astfel, există riscul ca, la fel ca în 2009 și 2010, guvernul să fie nevoit să ia din nou măsuri șoc pentru că nu îi vor ajunge banii în 2011 pentru cheltuielile pe care s-a angajat deja că le face bazându-se pe niște venituri iluzorii.

În 2009 au lipsit de la veniturile prognozate la începutul anului circa 3 mld. euro, iar în 2010 au lipsit alte 4 mld. euro. Dar cheltuielile nu au fost ajustate corespunzător, astfel încât aceste sume pur și simplu s-au adăugat la datoria publică, cum a fost în anii ’90 cu salvarea băncilor.

De ce a fost lăsat guvernul să cheltuie aceste sume deși se vedea că veniturile nu vor acoperi necesitățile?

De unde există certitudinea că și în 2011 nu va fi la fel?

Schimbarea din funcție a ministrului de finanțe Sebastian Vlădescu arată pe undeva că partidul de la putere simte că patinează, că derapează în declarațiile de acum sisifice privind restructurarea aparatului de stat care nu-și mai arată o dată efectele în diminuarea cheltuielilor.

Partea cea mai proastă în ecuație este că în afară de președinte, căruia nu i se poate contesta că este la curent cât de cât cu ceea ce se întâmplă în economie și mai citește și ziarele, fiind ca în toată cariera sa de până acum foarte atent la semnalele opiniei publice, nimeni din prima linie a PD-L nu are forță să arate control al cifrelor și inițiative de eficientizare.

Hei-rup-urile prezidențiale, șantierele imense deschise – descentralizarea spitalelor, legea educației, legislația ajutoarelor sociale, restructurarea aparatului bugetar – sunt foarte-foarte greu nu numai de făcut, dar și de conceptualizat.

Nu se văd minți bine mobilate și informate, motoare care să fie însărcinate cu aceste dosare și să le urmărească zi de zi.

Scandalul wikileaks arată din acest punct de vedere un drum pentru fiecare stat al lumii: drumul competenței în apărarea interesului public. Politica, administrația, managementul în general presupun un continuu schimb de mesaje, briefuri, punctaje (cum se spune chiar în cadrul guvernului României). Calitatea briefurilor transmise de oficialii americani din punctul de vedere al conciziei, al punerii în context, al complexității informației sunt o lecție nu numai pentru politicienii români, dar și pentru mass-media românești.

Probabil că niciunul dintre membrii actualului guvern al României nu ar fi în stare de o asemenea concizie și eficiență într-un raport. Unii au educație de calitate, cum este Theodor Baconschi, ministrul de externe, sau Daniel Funeriu, ministrul educației, dar le lipsește acest exercițiu, iar de la alții, care au terminat facultăți particulare a căror calitate este în general pusă sub semnul întrebării în România, cum este Elena Udrea, nu ai la ce să te aștepți.

Ca urmare, nu are cum să fie transmisă mai departe în organizații presiunea pentru eficiență, pentru rapoarte de calitate, pentru o guvernare de calitate în cele din urmă.

Baze de date, conexiuni între baze de date, conceptualizarea buclelor de schimb de informații, eficientizarea actului administrativ, definitivarea unor parametri pentru măsurarea acesteia, relația coerentă cu contribuabilul rămân la nivel de vis.

Pur și simplu nu ai cu cine. De asta au ajuns să taie cu barda la salarii și să majoreze TVA și nu este exclus să o mai facă. Pentru că nu știu ce este sub ei, ce administrează, unde se duc banii, ce se obține din acești bani, cine este eficient și cine nu. Nu știu, dar nici nu îi interesează.

Mare lucru să nu mai fie nevoie de un șoc fiscal și în 2011 pentru a restabili un echilibru ale cărui pârghii de control se dovedesc complet necunoscute pentru actuala administrație a României.