Toamna care urmează este decisivă pentru România. Presiunea asupra acestui guvern a crescut atât de mult, încât dacă nu vine cu o schimbare sau măsuri limpezi de relansare economică, partida este aproape pierdută. Încă un an de scădere economică va necesita alte creșteri de taxe și scăderi de salarii, iar supapa nu va mai putea fi decât cursul și inflația.
Cel mai grav este ritmul de creștere al îndatorării publice. Datoria statului s-a dublat în doar doi ani, de la 24 de miliarde de euro în iunie 2008 la 42 de miliarde de euro la sfârșitul lunii iunie 2010, și crește fără încetare cu un miliard de euro pe lună.
1 miliard de euro în plus în fiecare lună înseamnă 0,8% din PIB. Cine poate suporta o creștere anuală cu 10% din PIB a datoriei publice? Și pentru ce? Că școli, șosele, spitale și săli de sport nu se fac de acești bani.
Cum poate fi rupt acest curs al îndatorării publice care crește necontenit, în condițiile în care acest guvern se dovedește neputincios să treacă la relansare economică? Toate datele arată că doar prin devalorizarea leului poate fi acordat economiei destul oxigen.
Băncile străine sunt cu ochii pe noi și analiștii lor nu contenesc cu “țipetele de Casandră”: “Vreți să vă împrumutați prea ieftin, nu veți avea creștere economică, nu avem încredere în economia românească.”
Din cele 42 de miliarde de euro, jumătate sunt datorii în valută, către debitori externi. Aici este problema. Datoria publică și privată în euro (aceasta din urmă de 50 de miliarde de euro) face ca economia să fie dependentă de creditorii externi.
Povara acestei datorii conduce la anumite politici de curs care acum se dovedesc păguboase pentru economie în ansamblu.
Cursul leu/euro este fals și alimentează o prosperitate falsă.
Dacă numai prin diferențierea prin curs bunurile și serviciile produse local devin competitive, atunci foarte bine, să devină astfel. Economia trebuie să ia o pauză, să respire. A acumulat destulă competitivitate în acești ani de apreciere reală a euro. Poate părea hazardată această afirmație, dar nu poți rezista pe piață în condiții de apreciere a monedei locale dacă productivitatea în relația cu exteriorul nu crește.
Iar moneda locală s-a apreciat în mod real față de euro din 2005 încoace. În urmă cu cinci ani, în 2005, cursul leu/euro mediu era de 3,6 lei. Acum este de 4,2 lei, adică a avut loc între timp o depreciere de 16%. 16% în cinci ani înseamnă o depreciere medie anuală de 2,5%. În aceeași perioadă, inflația cumulată a fost de 37%, adică o inflație medie anuală de 6,5%.
Deci leul a câștigat în fața euro câte 4% pe an (diferența între 6,5% inflație și 2,5% depreciere), alimentând atât o percepție falsă de prosperitate prin accesul la bunurile și serviciile de import, cât și o inflație redusă care se dovedește, iată, falsă. Această evoluție a favorizat, de asemenea, creditele în valută și în alte monede exotice.
Nu întâmplător, în aceeași perioadă creditele au crescut de la 10 miliarde de euro sold la sfârșitul anului 2004 până la 50 de miliarde de euro la sfârșitul anului 2008.
Menținerea falsă a leului față de euro, în sens complet diferit față de datele de export/import care arătau deficite de cont curent și de peste 10% din PIB, a costat.
Iar firmele românești, care au putut beneficia în această perioadă de posibilitatea de a face achiziții în străinătate și de a se extinde ajutate de un leu puternic, nu au reușit să treacă decât timid la fapte.
Împrumutul de 20 de miliarde de euro a fost luat pentru că țara nu mai putea suporta plățile în valută făcute în exterior. Dacă nu le poate suporta, să nu le mai facă.
Cât să se mai împrumute statul pentru a susține această falsă competitivitate?
Toate acestea numai și numai pentru a-i proteja pe cei care au dat și pe cei care au luat credite în valută? Și mai mult pe cei care au dat? Dar de ce să plătească cei fără credite în valută pentru ceilalți?
Motivația oficială a fost că dacă în acel moment cursul nu era protejat, economia s-ar fi prăbușit. Cu mai mult de 10% cu cât s-a prăbușit în 2009 și 2010 ca urmare a creșterii bruște a dobânzilor? Și cu cât mai urmează în condițiile în care motoarele întârzie să se tureze? Și cum să se tureze când dobânzile la creditele în lei sunt 17%?
De fapt, managementul dobânzi-curs a fost un eșec, chiar dacă acum nimeni nu vrea să recunoască.
În loc ca această criză să ne atingă în treacăt, la fel ca pe polonezi, pentru că eram protejați de ponderea redusă a exporturilor în PIB (25% în România și 35% în Polonia, față de 60% în Ungaria), creșterea bruscă a dobânzilor bancare a dus imediat la prăbușirea consumului și la intrarea în insolvență a mii de companii cu o cifră de afaceri de zece miliarde de euro. Automat au scăzut banii virați la bugetul de stat, care a intrat pe un deficit și mai mare. La aceasta s-a adăugat, bineînțeles, incapacitatea statului de a se ajusta după ani de creștere fără rezultate a cheltuielilor publice.
Parlamentarii din comisiile de buget-finanțe ar trebui să îi cheme pentru explicații pe cei care au administrat în mod greșit până acum rezervele țării, cursul și dobânzile încât economia a ajuns în blocaj.
La costul foarte redus al forței de muncă, România ar fi trebuit să beneficieze de această criză, nu să fie victimă într-un grad chiar mai mare decât țările din Europa de Vest de unde a fost importată.
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.