Într-un articol din Ziarul Financiar de marți se afirmă că ne-am fi schimbat opinia referitoare la OUG 50/2010 în aplicarea Legii 288/2010.
Anunțam la începutul săptămânii decizia băncii de a nu denunța actele adiționale la contractele de credit întocmite conform OUG 50/2010 – act normativ pe care l-am combătut de când a fost adoptat și până la modificarea lui prin Legea 288/2010.
Redactorii ZF pornesc de la o premisă greșită, și anume că OUG 50 ar fi totuna cu Legea 288. Or, nu este deloc așa. Legea 288, deși imperfectă, repară ce se mai poate repara din greșelile OUG 50, printre altele și după ce băncile, BNR și Uniunea Europeană au criticat cu argumente ordonanța și, respectiv, au cerut aplicarea Directivei Europene 48, care legifera principiul transparenței în contractele de credite.
Despre principiile de drept și comerciale făcute praf de OUG 50 am vorbit în repetate rânduri. Cele mai importante sunt intervenția statului în contracte în derulare între părți și prevederile ambigue în definirea unor elemente de preț care într-o interpretare extremă ar fi avut ca rezultat un nonsens economic, nemaivorbind de aspecte anticoncurențiale. Am atras atenția și asupra faptului că exprimarea prețului creditului ca EURIBOR Ă marjă în momentul de minim istoric al ratei de referință va duce la scumpirea creditelor existente când EURIBOR crește. Și că rezultatul aplicării OUG la creditele în derulare este un produs Frankenstein: are corp de produs cu dobândă fixă (marja fixă include de fapt un element variabil, pentru că dobânzile la euro depind pentru România de variabila risc de țară, exprimată în CDS) cu un cap de produs cu dobândă variabilă.
După dezbateri aprinse, Parlamentul a adoptat Legea 288, care modifică substanțial, din fericire, OUG 50. Pe de altă parte, noul act normativ nu poate șterge integral efectele OUG 50. Dacă vorbim despre principii, unul este respectarea legii în vigoare, fie că este bună sau nu. De aceea, am aplicat OUG 50 câtă vreme a fost în vigoare, adică am modificat circa un milion de contracte de credit așa cum cerea ordonanța. Bineînțeles că au fost clienți care doreau să păstreze vechiul contract, dar OUG nu le dădea această opțiune. Acesta era de altfel un alt păcat capital al OUG 50: părțile semnatare ale contractului (clientul și banca) nu aveau opțiunea de a menține înțelegerea semnată înainte de OUG 50. Așa că a trebuit să acceptăm toți (în scris sau tacit) ce spunea OUG că trebuie să scrie în actele adiționale.
Din acest punct de vedere, Legea 288 nu este nici ea perfectă: actele adiționale izvorâte din aplicarea OUG sunt tratate diferit. Unele, cele semnate de clienți (puține ca număr), trebuie să rămână în vigoare; altele, cele nesemnate (și deci, acceptate tacit), pot fi denunțate de bancă sau de client în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a legii. Noi am ales să nu le denunțăm, exact pentru ca majoritatea clienților să aibă o opțiune. Nu pentru că brusc OUG 50 a devenit bună sau pentru că ne-am fi răzgândit.
Niciuna dintre variante nu oferă clienților doar avantaje: dacă dobânzile de tip EURIBOR Ă marjă sunt mai transparente și/sau mai ușor de urmărit, în schimb formula dinainte nu transfera în totalitate în preț o eventuală fluctuație bruscă a EURIBOR. De asemenea, dacă un client optează pentru dobânzi exprimate ca EURIBOR Ă marjă, prețul poate crește sau scădea; la fel, pe formula anterioară prețul creștea sau scădea, funcție de condițiile de piață. În definitiv, aceasta este definiția dobânzii variabile.
Este total falsă imaginea, acreditată în ultima vreme de mass-media, că băncile (prin definiție mari și rele) sunt în conflict cu clienții lor (prea mici ca să aibă de ales). În primul rând nu toate băncile sunt la fel; există o competiție acerbă pe piața românească și clienții pot alege o bancă sau alta. În al doilea rând, resping ideea că, din cauză că le-ar lipsi informația și educația financiară, clienții nu pot alege în cunoștință de cauză și în consecință trebuie să vină statul să le spună ce și cum. În paranteză fie spus, unde erau instituțiile statului când trebuia explicate drepturile și obligațiile clienților în aplicarea OUG 50 ori a Legii 288? Clienții au dreptul să citească orice document înainte de a-l semna și să ceară oricâte lămuriri sunt necesare pentru a înțelege exact ceea ce urmează să semneze; iar dacă nu sunt de acord cu anumite prevederi, pot să le negocieze sau, dacă nu este posibil, să nu le semneze și să aleagă o altă bancă. Odată încheiat contractul, banca este obligată să-l respecte, și la fel și clientul.
Ca reprezentant al unei bănci mari, consider că este de datoria mea să apăr dreptul clienților noștri de a avea o opțiune și, atunci când e cazul, să mă lupt pentru modificarea unei legislații care are efecte negative și pentru clienți și pentru bancă. Așa am și făcut în povestea lungă și întortocheată a OUG 50 și a Legii 288.
Steven van Groningen este președinte al Raiffeisen Bank
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.