Vorbind deunăzi cu un amic, acesta mi-a comunicat senzația lui de déjà-vu. L-am întrebat la ce se referă și el mi-a spus că i se pare că suntem în același punct în care eram și acum un an pe vremea aceasta, cu vulcanul islandez paralizând traficul aerian din Europa și cu Grecia aflată pe marginea prăpastiei financiare, așteptând o decizie salvatoare din partea Uniunii Europene și a Fondului Monetar Internațional.
Anul trecut, atunci când s-a ajuns la pachetul financiar de asistență oferit Greciei de 110 miliarde de euro, părea că dezastrul a fost evitat, că piețele și investitorii au primit un mesaj clar de susținere a unui membru al zonei euro aflat în dificultate și că, la capătul unui proces anevoios, dar necesar, de reforme, Grecia va ieși din această criză a datoriilor. Deși se vorbea și despre probleme similare în alte state ale zonei euro (Irlanda, Portugalia sau Spania), puțini erau cei care credeau că, în decurs de mai puțin de un an, două dintre acestea vor apela și ele la colacul de salvare reprezentat de finanțarea de urgență a Uniunii Europene și la asistența Fondului Monetar Internațional.
Spre deosebire de situația de acum un an, apare din ce în ce mai clar conturat un curent de opinie care susține că împrumuturile viitoare acordate unor state împovărate de datorii precum Grecia nu vor rezolva problema de fond. Aceasta pentru că finanțarea venită din partea Uniunii Europene și a Fondului Monetar Internațional este condiționată de atingerea unor parametri de deficit bugetar care implică o severă ajustare a cheltuielilor publice (inclusiv prin reduceri de pensii și salarii și reduceri a numărului de angajați din sectorul public), dar și o majorare a fiscalității. Asemenea măsuri lovesc în contribuabili din două direcții și duc la contractarea economiei. În plus, Grecia are și dezavantajul că nu mai poate
să-și devalorizeze moneda pentru a recâștiga competitivitate, ca membră a zonei euro. Pentru statele membre ale zonei euro, singura soluție viabilă pentru creșterea competitivității nu poate fi decât inovația și creșterea continuă a productivității. În fapt, statutul de țară membră a zonei euro își arată acum pericolele pentru statele care au aderat la moneda comună fără să fi atins pe fond anumite criterii de competitivitate economică. Câtă vreme economia globală a crescut susținut, statele mediteraneene din zona euro păreau să fi găsit o soluție ideală pentru finanțare. Având aceeași monedă precum economii foarte puternice și foarte disciplinate, așa cum sunt cele ale Germaniei, Olandei sau Franței, țări precum Grecia, Spania și Portugalia au putut să se finanțeze la costuri reduse, atât în sectorul public, cât și în cel privat. Acest aparent El Dorado financiar ascundea însă un număr de capcane pentru state a căror creștere economică a fost artificial stimulată de fluxul de bani ieftini din exterior, în vreme ce guvernele nu resimțeau nicio presiune, nici pentru a păstra disciplina fiscală, nici pentru a adopta reforme structurale care să îmbunătățească atractivitatea și competitivitatea țărilor lor în context internațional.
În definitiv, și România a trecut prin blestemul banilor ieftini care au scumpit activele (proprietățile, moneda și forța de muncă), determinând o relaxare excesivă a politicilor bugetare și conducând la iluzia unei prosperități perpetue, obținută fără vreun efort.
În opinia unui număr de analiști și lideri de opinie, rezolvarea durabilă a problemelor financiare ale unor state precum Grecia nu poate fi decât restructurarea datoriilor. Această opțiune are avantajul de a împărți costurile redresării între contribuabili și investitori. Argumentul major este că investitorii sunt la rândul lor responsabili într-o anumită măsură de a fi întreținut această efervescență a îndatorării unor economii fragile, în căutarea unor randamente superioare oferite de plasamentele în titluri guvernamentale sau obligațiuni corporative ale acestor state mai riscante.
Lăsând la o parte dimensiunea morală a acestei chestiuni, care poate stârni numeroase polemici, întrebarea care ar trebui să ne frământe ar fi ce s-ar întâmpla în cazul în care Grecia sau alte state împovărate de datorii ar recurge la o astfel de restructurare și care ar fi impactul asupra României.
La gradul puternic de interconectare pe care îl are acum sistemul financiar global, este greu de determinat până unde s-ar răsfrânge tăvălugul pierderilor provocate de o eventuală restructurare a datoriilor Greciei. S-a observat cu ocazia crizei financiare declanșate în Statele Unite în 2008 că instituțiile financiare europene au suferit de asemenea lovituri importante pentru că erau expuse la active financiare și imobiliare americane, iar starea de panică instalată atunci în decurs de doar câteva săptămâni a secat aproape instantaneu fluxurile financiare care alimentau state din Europa Centrală și de Est, existând chiar pericolul unui colaps al economiilor din regiune. Această perspectivă a fost mai apoi îndepărtată de intervențiile energice ale Uniunii Europene și Fondului Monetar Internațional, precum și de politica prudentă urmată de majoritatea marilor grupuri financiare prezente în regiune, care și-au păstrat nu doar calmul, dar și expunerile la economiile din Europa Centrală și de Est.
În mod evident, primii perdanți ar fi grupurile financiare elene, care sunt printre cei mai importanți creditori ai statului grec. Vulnerabilitatea acestora este evidențiată de cele mai recente rapoarte ale agențiilor internaționale de rating și de scăderea constantă a calificativelor acordate nu numai datoriei publice a Greciei, dar și datoriilor băncilor elene. Pe termen scurt aceasta înseamnă un cost de finanțare mai mare pentru aceste bănci, însă în cazul unei restructurări a datoriei (chiar și în condițiile în care aceasta ar fi diminuată parțial sau doar rescadențată), costurilor de finanțare li s-ar adăuga pierderi care ar trebui contabilizate în bilanț, ceea ce ar afecta solvabilitatea băncilor grecești. Pericolul major este declanșarea unei panici în rândul deponenților și investitorilor. Deși depozitele populației sunt protejate de garanții la nivel european, veștile tot mai alarmate venite dinspre Atena au condus, potrivit informațiilor vehiculate în presă, la un val de retrageri de depozite și de transferare a fondurilor către conturi din afara țării. Acest lucru nu face decât să pună și mai mare presiune pe contul curent al Greciei, punând paie peste foc.
Dincolo însă de impactul asupra Greciei și a băncilor grecești, efectul unei eventuale restructurări a datoriei se va resimți și pe plan extern, cu atât mai mult cu cât se estimează că 70% din datoria externă a statului grec este deținută de investitori străini. Întâi de toate este aproape sigur că s-ar ajunge la o scumpire a finanțărilor către statele europene considerate vulnerabile. O serie de bănci europene, dar nu numai, vor suferi de asemenea pierderi. Unele dintre acestea sunt expuse la datoria publică a statului elen, dar cea mai mare parte au expuneri pe datoriilor sectorului privat din Grecia.Agenția Standard&Poor’s estimează că investitorii nu vor putea recupera decât între 30% și 50% din valoarea investițiilor în cazul unei restructurări, în vreme ce alte opinii, așa cum este cea exprimată recent la București de Nouriel Roubini, vorbesc doar de reeșalonarea ordonată a datoriilor la termene mai lungi și reducerea dobânzii.
În aceste condiții, este absolut necesar un grad mare de cooperare între toate instituțiile internaționale ce pot juca un rol în această chestiune.
Trebuie susținute eforturile Uniunii Europene pentru a se asigura că sistemul financiar european este capabil să facă față unor șocuri exogene. De asemenea, Banca Centrală Europeană trebuie să asigure lichiditate suficientă în sistem pentru a preveni eventuale blocaje care ar putea apare ca urmare izbucnirii panicii. Uniunea Europeană și Fondul Monetar Internațional trebuie să fie gata să asigure finanțare pentru statele vulnerabile, în condițiile în care acestea își asumă programe credibile de ajustare fiscală, iar mesajele liderilor europeni trebuie să dea piețelor convingerea că situația nu este scăpată de sub control și că există un plan de salvare credibil și realist.
Făcând o paralelă cu ceea ce se întâmplă în Statele Unite, acolo unde jumătate dintre statele membre ale Uniunii sunt tehnic falimentare, însă sunt susținute de existența unui buget federal solid și de statutul dolarului drept principală monedă internațională, putem totuși spera că salvarea statelor europene împovărate de datorii poate veni dintr-o integrare mai accentuată a Uniunii Europene, prin dezvoltarea unei politici economice, bugetare și fiscale comune, chiar dacă acest lucru presupune cedarea unei părți a suveranității către Bruxelles și Frankfurt.
Trebuie totuși avut în vedere faptul că redresarea economică și evitarea unei crize a datoriilor suverane riscă să ducă la un puseu inflaționist, care ar fi în avantajul statelor datornice, dar în dezavantajul cetățenilor, căci, așa cum spunea Milton Friedman ãinflația este singura formă de impozitare care nu necesită legiferare”. Prin urmare, este nevoie de precauție în utilizarea mecanismelor politicii monetare și a inundării pieței de lichidități de către băncile centrale, pentru că acest val de lichiditate va fi resorbit ulterior cu mare dificultate, cu prețul unor rate ridicate de dobândă ce vor lovi în potențialul de creștere economică.
Pentru România se impune acum mai mult ca oricând menținerea unei politici bugetare prudente și continuarea în ritm susținut a reformelor structurale. E adevărat că după doi ani și jumătate de constrângeri și sacrificii se constată apariția unei anumite oboseli, însă a pierde acum hățurile disciplinei financiare din mână înseamnă a expune țara la riscuri majore în viitorul apropiat.
Disciplina fiscală nu este însă suficientă. Este nevoie de politici susținute pentru eficientizarea aparatului administrativ (eliminarea risipei și introducerea unor parametri clari de performanță, ușor măsurabili, care să ducă și la politici de salarizare corespunzătoare și stimulative pentru aparatul administrativ), pentru optimizarea cheltuielilor de capital (o prioritizare a investițiilor și finalizarea acestora), dar și pentru reformarea în continuare a pieței muncii, a sistemului public de pensii, a sistemului sanitar și a celui de învățământ.
Așa cum spunea Thomas Friedman, globalizarea este o “cămașă de aur” pe care nu poți alege dacă vrei să o porți sau nu, aceasta TREBUIE purtată. Se cere doar să te asiguri că ți se potrivesc dimensiunile acesteia. Pentru România, aderarea la Uniunea Europeană a acționat ani buni ca o cămașă de aur. Obiectivul de aderare la zona Euro în 2015 ar putea fi o nouă astfel de provocare pentru România. Iar experiența unor state precum Grecia sau Portugalia ne arată că dacă nu ne facem bine lecțiile înainte de aderarea la Euro, riscăm să transformăm această “cămașă de aur” într-o capcană periculoasă, o adevărată “cămașă a lui Nessus” dacă e să ne referim la personaje din legendele și miturile Greciei antice, atât de aplicabile situației pe care o traversăm în prezent.
Vasile Iuga este Country Managing Partner, PwC Romania
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.