ZF din 3 septem-brie a solicitat public “opiniile
bancherilor care au calculat transparent dobânzile”.Subsemnatul
Dan Pascariu, reprezint o bancă ce poate fi calificată în acea
categorie și vă rog să publicați opinia solicitată, pe care o redau
mai jos.
În primul rând, sunt de acord în totalitate cu punctul de vedere al
domnului M. Negrițoiu, care a explicat foarte bine mecanismul de
formare a dobânzilor pe piața bancară.
În al doilea rând, toate băncile din România au practicat, într-un
moment sau altul, o dobândă de referință internă. Precizez că
această dobândă de referință internă nu este o “invenție”
românească, ci își are corespondentul în dobânzile “prime rate” sau
“base rate” (la fel de transparente/netransparente ca acelea ale
băncilor din România) practicate de zeci de ani în sistemele
bancare occidentale, chiar în economii stabile, și publicate
periodic de către fiecare bancă în parte. Financial Times publică
în mod regulat în secțiunea “Market Data” “base lending rate”
pentru băncile care doresc acest lucru. La fel face și Wall Street
Journal pentru băncile din SUA.
Faptul că unele bănci au adoptat mai repede decât altele formula de
dobândă “EURIBOR Ă marjă” față de “dobânda de referință internă Ă
marjă” este irelevant pentru concurența de pe piața bancară. În
primul caz, costul de lichiditate suplimentar derivat din prima de
risc de țară este inclus în marjă, în timp ce în al doilea caz este
inclus în dobânda de referință internă, rezultatul total fiind, cu
mici variații, același. Afirm că este irelevant pentru competiția
de pe piața bancară întrucât, după cum probabil cunoașteți, de
circa 7 ani, potrivit reglementărilor, indiferent de modul de
calcul al dobânzilor și comisioanelor, implicit diferite de la o
bancă la alta, acestea trebuie să afișeze un cost total, DAE
(dobânda anuală efectivă), care să permită consumatorilor să
compare ofertele și să ia deciziile în cunoștință de cauză. Iar
consumatorul face exact acest lucru, nelăsându-se influențat de
nivelul marjelor.
În concluzie, diferențele dintre cele două moduri de cotare sunt
doar de formă, nu și de fond. În cazul “pedepsirii” retroactive
(?!) a băncilor care au folosit “dobânda de referință” și
aplicării printr-o decizie administrativă, rigidă, a EURIBOR plus
marja veche, ar apărea pe piață o diferență nejustificată (nici
pentru bănci și nici pentru clienți) de 3-4 procente pentru produse
similare, la costuri comparabile. De-abia într-o asemenea situație
s-ar crea o distorsiune majoră în competiția de pe piața
bancară.”
În al treilea rând, problema contractelor bancare. Contractele
bancare de retail sunt ceea ce doctrina denumește “contracte de
adeziune”. Respectiv, debitorul aderă și își însușește prin
semnătură un contract prestabilit (și publicat) de către creditor.
Creditul de retail este “achiziționat” de către consumator pe
principiul “văzut, plăcut”, inclusiv în partea contractuală. La
fel ca la orice alt produs, creditul nu se vinde cu sila
consumatorului și se presupune că atunci când a semnat creditul
știe ce a achiziționat.
Deși n-am înțeles aserțiunea că “juriștii băncilor știu foarte
bine, dar nu spun…”, precizez că juriștii știu și spun/scriu
foarte bine două lucruri: 1. să aibă grijă să respecte legislația
în litera și spiritul ei, inclusiv cea referitoare la protecția
consumatorului și 2. să formuleze acele clauze care să protejeze
interesele băncii, inclusiv în modificarea dobânzii, dar nu
discreționar/arbitrar, ci în funcție de condițiile pieței.
În al patrulea rând, dacă unele bănci se simt lezate de
comportamentul altora, acest lucru se discută și se tranșează în
interiorul Asociației Române a Băncilor și nu prin intermediul
presei. Precizez că în această materie nu au fost discuții în
cadrul ARB.
În ultimul rând, problema abordării subiectelor bancare în presa
românească. Aproape în totalitate, subiectele bancare sunt abordate
din perspectiva “săracului debitor” care este “jefuit” de băncile
“lacome”. Din păcate, marea majoritate a comentatorilor ignoră
faptul că actul de intermediere financiară pe care îl practică
băncile nu pornește de la interesele debitorilor, ci de la cele ale
creditorilor băncii (deponenți individuali, firme, bănci și alte
instituții financiare). Prima obligație fiduciară a unei bănci este
față de această categorie care reprezintă circa 90% din totalul
fondurilor pe care le are la dispoziție. Față de această categorie,
banca este obligată să evalueze riscurile corect (mai ales într-o
economie instabilă), să își creeze rezerve pentru eventuale credite
neperformante și în general să facă tot ceea ce trebuie pentru a
proteja fondurile încredințate. Din păcate însă, creditorii sunt
numeric mai puțini decât debitorii, nu fac scandal și nu aduc nici
voturi, nici abonamente.
De aceea, sunt întru totul de acord cu aprecierile domnului
Negrițoiu privind populismul în abordarea acestui subiect, precum
și eventualele poticneli în a asimila regulile economiei de
piață.
Într-adevăr, după cum afirmați, “capitalismul are nevoie de
democrație, de libertatea cuvântului, de curaj, de implicare și
dezbatere liberă pentru a aduce bunăstare”. Dar mai are nevoie de
ceva. Are nevoie ca aceia implicați în dezbatere și îndeosebi
formatorii de opinie să aibă proprietatea cuvintelor, să
stăpânească limbajul conceptual și, mai ales, să fie competenți și
echilibrați în abordarea subiectelor dezbătute.
Dan Pascariu, președinte al Consiliului de Supraveghere al UniCredit Țiriac Bank
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.